Eudemonismul, etica greceasca.

Etica greceasca antica se numeste eudemonism. Teoria morala care uneste virtutea ( “arête” ) cu fericirea ( eudaimonia ) se numeste eudemonism. Incercarea de a defini relatiile dintre acestea doua, e una din preocuparile centrale ale eticii antice si un subiect de polemici. Din aceasta cauza sunt mai multe varietati de eudemonism. Doua dintre cele mai influente forme de eudemonism, sunt cele ale lui Aristotel si a Stoicilor. Aristotel considera ca virtutea si exercitarea ei, reprezinta una dintre componentele cele mai importante ale eudaimoniei, dar recunoaste importanta valorilor pozitive externe cum ar fi sanatatea, bogatia si frumusetea. Stoicii au un concept diferit, ei au facut din virtute singura componenta a eudaimoniei, ignorand astfel necesitatea bunurilor externe.

In termeni etimologici, eudaimonia deriva din adjectivul eudaimon. Acesta la randul sau, e compus din din “eu” care inseamna “bine” si “daimon”, care se refera la un gardian spiritual. De aceea pentru a fi eudaimon trebuie sa traiesti bine si sa fii protejat de un spirit binevoitor. In ciuda etimologiei, discutiile despre eudaimonie din Grecia antica, ignorau semnificatiile supranaturale a termenului.
Aristotel sustinea ca toata lumea e de acord cu faptul ca eudaimonia e cea mai inalta stare de Bine uman, dar exista dezacorduri mari in privinta felului de viata care are ca rezultat eudaimonia.
O viata care poate fi traita bine, nu spune prea multe. Toata lumea vrea sa fie eudaimon si e de acord cu faptul ca asta inseamna a trai si a face bine . Problema e ca trebuie sa specificam care sunt activitatile umane care permit cuiva sa devina eudaimon. Aristotel prezinta cateva concepte populare despre modul in care poate fi traita viata : o viata a placerilor, o viata a activitatilor practice si o viata filozofica.
O incercare a filozofiei grecesti in a raspunde acestei intrebari introduce un alt concept important al filozofiei antice : virtutea. Aristotel spune ca viata eudaimonului e o viata de “activitati virtuoase in conformitate cu ratiunea”. Chiar si Epicur care pretinde ca viata eudaimonului e o viata a placerilor, precizeaza ca aceasta viata trebuie sa fie si una a virtutilor. Deci virtutea (”arête” ) e strans legata de fericire ( eudaimonia ), conform teoriticienilor antici greci. Dar ei nu sunt de acord asupra felului in care cele doua sunt legate una de alta.
Dupa cum am mai zis, cuvantul grecesc “arête” e tradus de regula ca “virtute”. Una din problemele acestei traduceri, e ca suntem inclinati sa o intelegem, intr-un sens moral, care nu reprezinta mereu semnificatia data de antici. Pentru un grec, “arête” se refera la tot felul de calitati carora noi nu le-am considera relevante pentru etica ( frumusetea fizica, etc. ). Deci e bine sa tinem minte ca sensul virtutii grecesti nu e exclusiv moral si include mai multe lucruri ( intelepciune, curaj, compasiune, etc.). De exemplu, am putea zice ca viteza e o virtute pentru un cal sau ca inaltimea e virtutea unui basketball-ist. Pentru a face ceva bine e nevoie de virtute, fiecare activitate caracteristica ( tamplaria, cantatul la flaut, etc. ) are propriul set de virtuti. O traducere alternativa ar fi “excelenta”, aceasta ar putea transmite sensul general al termenului. Virtutile morale sunt doar o subcategorie a sensului general, conform caruia o fiinta umana e capabila de o functionare buna sau excelenta.

Socrate

Ceea ce stim despre filozofia lui Socrate e bazat aproape in intregime pe insemnarile lui Platon. Primele opere a lui Platon prezinta destul de fidel invataturile lui Socrate, iar ideile lui Platon apar in opere ca Phaedo si Republica.
Asemenea celorlalti ganditori etici greci, Socrate credea ca fiintele umane isi doresc eudaimonia mai presus de orice. Dar Socrate adopta o forma radicala de eudemonism: el credea ca virtutea e atat necesara cat si suficienta pentru eudaimonie. Socrate e convins ca virtutile, asemenea auto-controlului, curajului, dreptatii si a altor atribute ale mintii si sufletului, sunt absolut cruciale pentru persoana care doreste sa fie eudaimon. De exemplu, in Meno, el zice: “…tot ceea ce intalneste si indura sufletul ghidat de intelepciune, se termina in fericire… ”.
In Apology, Socrate critica pe cei care cred ca viata de eudaimon, e o viata de onoruri si placeri, de aceea critica pe atenieni cum ca le-ar pasa mai mult de bogatii si onoruri decat de starea sufletului lor.
Virtutile sunt calitati ale sufletului. Atunci cand un suflet a fost ingrijit si pregatit asa cum trebuie, atunci vor aparea si virtutile. Starea in care se afla sufletul e mult mai importanta pentru eudaimon decat bogatiile sau puterea politica. O persoana care are un suflet virtuos e mult mai castigata decat o persoana bogata si onorata, dar al carei suflet e corupt de actiuni imorale. Aceasta opinie e confirmata in Crito, unde Socrate il face pe Crito sa recunoasca faptul ca perfectiunea sufletului, virtutea, e cel mai important aspect.
Deci pentru Socrate o persoana care nu e virtuoasa, nu poate fi fericita, iar o persoana care e virtuoasa, nu poate esua in incercarea de a fi fericita.

Platon

Republica lui Platon incearca sa raspunda provocarii unui sofist, Thrasymachus, care sustinea ca “virtutea” dreptatii il impiedica pe omul puternic sa obtina eudaimonia. Opiniile lui Thrasymachus nu sunt altceva decat o varianta a unei situatii pe care Platon o discuta in Gorgias, prin intermediul lui Callicles. Argumentul principal prezentat de Calliclas si Thrasymachus e ca justitia impiedica obtinerea eudaimoniei, deoarece moralitatea conventionala necesita auto-controlul si mentinerea dorintelor la minim. Ideea este ilustrata cel mai bine in volumul al doilea al Republicii, cand Glaucon, raspunzand provocarii lui Thrasymachus, povesteste mitul inelului magic al lui Gyges. Conform mitului, Gyges devine rege al Lydiei atunci cand gaseste un inel magic, care il face pe posesor invizibil., ceea ce ii permite sa isi satisfaca toate dorintele si sa evite pedepsele. Gyges il ucide pe rege, se casatoreste cu sotia lui si preia tronul. Esenta povestii e ca comportamentul uman nu ar mai fi moral, daca omul poate evita repercursiunile satisfacerii dorintelor sale. Dar daca eudaimonia se obtine prin satisfacerea dorintelor, iar ideea de dreptate inseamna ignorarea si nesatisfacerea lor, asta inseamna ca un comportament moral e impotriva intereselor omului puternic. ( Acest gen de argumente va apare in filozofia lui Nietzche ). Argumentarile din Republica sunt lungi, complexe si profunde.
In esenta, Platon sustine ca virtutile sunt atribute ale sufletului si ca o persoana dreapta e cineva care are ordine si armonie in suflet, astfel incat acesta sa produca beneficii maxime acelei persoane. Teoria etica al lui Platon e eudemonista pentru ca pastreaza dependenta eudaimoniei de virtute, care e o componenta cruciala si dominanta a eudaimoniei.

Aristotel

Pentru Aristotel, eudaimonia implica activitati care prezinta excelenta in raport cu ratiunea. Acest concept deriva din opiniile lui Aristotel despre ratiunea fiintei umane care e folosita la maxim, daca aceea persoana poseda eudaimonia, dupa care va obtine excelenta (”arête” ) in ratiune.
Conform lui Aristotel, eudaimonia cere activitate, actiune, asa ca nu e suficient un anumit comportament. Mai e necesara exercitarea atributelor, adica sa activeze in domenii care sa corespunda capacitatii ratiunii sale. Aristotel sustine ca daca traim in concordanta cu ratiunea, asta inseamna ca vom obtine excelenta in folosirea ei. Dar el mai zice ca nu e suficienta ocuparea unei functii, ci ca mai trebuiesc demonstrate virtuti si in diversele aspecte ale acelei functii. Functia de psiholog cere un grad mare de atentie, de aceea putem zice ca atentia e o calitate necesara cuiva care vrea sa devina psiholog. De aici rezulta ca eudaimonia se formeaza prin activitatile partii rationale a sufletului in concordanta cu virtutile ratiunii.
Teoria etica a lui Aristotel e eudemonista deoarece mentine dependenta eudaimoniei de virtute. Dar desi zice ca virtutea e necesara pentru eudamonie, ea nu este suficienta. Desi pune accentul pe importanta partii rationale a sufletului, el nu ignora importanta altor valori pozitive ( provenienta buna, copii buni si frumusete ). Asa ca o persoana care e extrem de urata, a carei copii sau prieteni buni au murit, sau care e singura, e foarte putin probabil sa devina eudaimon. Eudaimonia depinde intr-o anumita masura de lucruri ce depasesc excelenta ratiunii si de norocul gasit in viata si in corp.

Epicur

Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si durerea e singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna numai din cauza ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala. Un obiect sau o experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii intrinsece. Sa presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea placute, toate acestea le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: “De ce vrei banii?”, tu raspunzi: “Ca sa pot sa imi iau un apartament pe malul marii si un Ferrari”. Acest raspuns exprima faptul ca banii au o valoare instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura apartamentul si masina. Valoarea producerii banilor e dependenta de valoarea bunurilor care vor fi achizitionate. E valoare instrumentala: are valoare numai pentru cineva care obtine ceva prin ea.
Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o experienta, mai mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri.
Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el recomanda o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu se merita a fi cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece duc la placeri mari. Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea placerilor instant si folosirea unei abordari pe termen lung.
Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si eudaimonie. Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur argumenteaza ca o viata de placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere.
O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca pentru ei virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc de obtinere a fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi de acord ). Dar Aristotel nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea e un produs secundar al activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o actiune virtuoasa e virtuoasa. Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci ca mai degraba, eudaimonia e ceea ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele ratiunii. Virtutea e cea mai importanta componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca virtutea e doar un mijloc de a obtine fericirea. Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea este indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar virtutea nu e o componenta a vietii eudaimonice, iar a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon. Virtutea are o relatie strict instrumentala cu fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata virtutea pentru a obtine placerea, Epicur l-ar contrazice.
Filozofia stoica incepe cu Zeno din Citium ( 300 B.C ) si a fost transformata de Cleanthes ( 331-231 B.C. ) si Chrysippus ( 280-206 B.C. ) intr-un unitate sistematica. Etica stoicilor e o versiune mai puternica a eudemonismului. Conform stoicilor, eudaimonia e necesara si suficienta pentru virtute. Am vazut mai devreme ca conceptul “arête” nu e acelasi cu cel al virtutii, deoarece include multe excelente non-morale. Conceptul stoic al “arête”-ului este mult mai aproape de adevar decat conceptia noastra despre virtute. Cand stoicii se refera la virtute, vorbesc despre atribute ca: justitie, moderare si curaj.
Ei au o conceptie radicala in cadrul careia afirma ca viata de eudaimon e viata morala virtuoasa. Virtutea morala e buna, pe cand viciul moral e rau, iar celelalte lucruri ( sanatatea, onoarea sau bogatia ), sunt neutre. Prin acest lucru neaga importanta valorilor externe recunoscute de catre Aristotel, care credea ca ghinionul poate lasa si pe cea mai virtuoasa persoana fara eudaimonie. Doctrina stoica reapare, mai tarziu, in scrierile lui Immanuel Kant, care considera ca posesia unei “vointe bune” e singurul lucru bun neconditionat. O diferenta ar fi ca stoicii considera valorile externe neutre, iar Kant le considera bune, dar nu in mod obligatoriu.
Interesele privind eudaimonia si teoriile etice antice in general, au reaparut in secolul 20. In mare parte datorita operelor lui Elizabeth Anscombe.

Anscombe

In articolul sau “Filozofia Morala Moderna”, Anscombe argumenteaza ca conceptiile morale bazate pe obligatie, sunt incoerente conceptual pentru ca se bazeaza pe ideea unei “legi fara legiuitor”. Ideea e ca un sistem de moralitate conceput prin Cele Zece Porunci, drept sistem de referinta pentru anumite actiuni, depinde de cel care a conceput aceste reguli. Intr-un climat modern care nu doreste sa accepte faptul ca moralitatea depinde de Dumnezeu, conceptia de moralitate bazata pe reguli e deposedata de fundatiile sale metafizice. Anscombe a recomandat o intoarcere la teoriile etice eudemoniste a anticilor, in special cele a lui Aristotel, care privesc moralitatea din punctul de vedere al intereselor si bunastarii agentilor morali umani, fara a mai fi nevoie de a apela la o metafizica dubioasa.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Putem considera o dubla semnificatie a “arche”-ului, deoarece acesta cuprinde (si indica) starea initiala din care s-a dezvoltat lumea (in diversitatea ei), dar si temeiul permanent al existentei lumii, sau “substrat comun” (cum l-ar numi Aristotel). Alti cercetatori moderni au pus la indoiala ideea de “substrat comun”, considerand ca problema subtratului lumii (al temeiului substantial al acesteia) este o problema care-l preocupa pe Aristotel, insa nu pe filosofii Scolii milesiene. Acesta este “acuzat” ca ar fi cautat la predecesorii sai raspunsul la o problema care nu este a lor, ci a lui insusi. Se pare ca acestia indica o implicare a “cosmologiei”, mai exact, a “cosmogoniei”, a unei teorii despre originea Universului (substanta din care el a provenit), si nu considera ca milesienii ar fi avut de-a face cu o ontologie, cu o teorie generala a existentei (si a substratului acesteia). Cu toate acestea, nu se poate contesta “implicatia ontologica” a “principiului”, din moment ce el nu inseamna numai inceput, ci si punct final. Sau mai bine spus un sfarsit la care se intorc toate lucrurile… de fapt lumea in ansamblu, la “capatul” evolutiei sale ciclice.
Dupa aceste idei generale, care-i vizeaza pe toti ganditorii Scolii milesiene, putem trece la specificarea principiului, asa cum il intalnim in cadrul “pitagorismului”.

PITAGORISMUL

Pitagorismul este o scoala filosofica si stiintifica, o organizatie politica si un ordin religios. Poarta numele intemeietorului sau, Pitagora din Samos. Pitagora nu pare sa fi scris nimic, din pacate, insa doctrina filosofica a pitagorismului ne este destul de bine dezvaluita in lucrarile lui Aristotel si in lucrari ale pitagoricienilor de mai tarziu. Totusi, nu putem stabili in mod precis ce ii apartine lui Pitagora si ce au adaugat pitagoricienii ulteriori. Ideea filosofica principala a pitagorismului este ca numerele sunt esenta lucrurilor, iar Universul este un sistem ordonat si armonios de numere si raporturi. Aristotel ne spune ca, in conceptia pitagorica, “numarul constituie substanta tuturor lucrurilor”, ca el ar fi “materia” lucrurilor. In alta parte insa, el afirma ca acestia (pitagoricienii) “spuneau ca lucrurile constau din imitatia numerelor”, adica numarul ar fi un model, a carei imitatie sunt lucrurile. Greu imi vine sa cred ca Aristotel nu ar fi observat nepotrivirea dintre cele doua afirmatii: numerele – substanta iminenta a lucrurilor, iar lucrurile imita numerele.

Putem da vina pe o presupusa evolutie a pitagorismului. Influenta exercitata de ce-a de-a doua forma a pitagorismului asupra teoriei platoniciene a participarii este evidenta. Sa trecem acum la analiza mai in detaliu a filosofiei pitagorice. Punctul de plecare, primul principiu, este Unitatea sau “monada”. Ea este conceputa ca esenta generala a lucrurilor (intrucat orice lucru este unu). Unitatea este, in acest context, “generatoare” a numerelor. Proprietatile fundamentale ale numarului sunt paritatea si imparitatea. Unitatea (unu) adaugata unui numar par genereaza un numar impar, si invers, prin urmare Unitatea contine, in sine, ambele proprietati.

Mai e interesanta de precizat considerarea ca ceea ce e impar este limitat (finit), iar ceea ce e par este ne-limitat (infinit). Argumentul este la fel de interesant: reprezentand numerele prin puncte dispuse in plan, seria numerelor impare genereaza un patrat (considerat figura perfecta si finita), iar seria numerelor pare, un dreptunghi (figura imperfecta si nedefinita). Din Unitate am observat ca se nasc numerele, si deci lucrurile, Al doilea principiu este “doimea” sau “diada nedeterminata” ( “he duas aoristos”).

Diada este nedeterminata deoarece este de ordinul paritatii, deci al nelimitatului, al nedefinitului (infinitului). Ca si monada, aceasta nu este un numar, ci un principiu al numerelor. Din aceste doua principiii: monada si doimea nedeterminata – iau nastere numerele. Iata cum monada, ca principiu activ, introduce determinarea in “he duas aoristos”, in “doime” si astfel ia nastere… numarul doi… Iar celelalte numere se obtin, normal, prin adaugarea succesiva a Unitatii. Remarcam aparitia principiului miscarii: fiecare numar ia nastere prin miscarea inainte a Unitatii (dar aceasta miscare este pur exterioara fata de conceptul in cauza).

Miscarea Unitatii creeaza toate numerele, pana ajungem la… 10. 10 = 1+2+3+4. De aceea, numarul zece este numit tetrada sau “sacrul cuaternar”, in care momentele componente sunt explicitate. Aceasta tetrada este “tetraktys” (forta eficienta, activa – sa ne amintim, la fel ca si monada), fiindca atunci cand ajungem la numarul zece il consideram ca si baza – pana si numarul de la pantof in exprimam tot in baza 10 – si reincepem numaratoarea (adaugarea succesiva a Unitatii)… Iata de ce zece este considerat numarul perfect: el este fora generatoare (numit “tetrakys), este “izvorul cu radacinile naturii vesnice”. Ne-am lamurit cum iau nastere numerele. Dar cum se face trecerea numere-lucruri, principii-realitate? Exact in felul urmator: monada este asociata punctului, diada corespunde liniei, triada este raportata la suprafata, iar tetrada la corp. Alteori, trecerea este prezentata astfel: monada si diada nedefinita dau nastere numerelor, numarul este ascociat punctului, miscarea punctului genereaza linia, miscarea liniei genereaza suprafata, miscarea suprafetei – corpul geometric, care este modeului matematic al corpului sensibil. Iar Universul este totalitatea ordonata a lucrurilor (dupa cum vom observa mai incolo).

Aceste variante ale trecerii de la numere la lucruri exprima, probabil, interpretari diferite existente in cadrul scolii. Reprezentate geometric, numerele genereaza forme, care sunt esentiale lucrurilor. Pitagorismul descopera astfel forma si ii atribuie rolul de principiu explicativ. Importanta acestei descoperiri este evidenta daca ne gandim la rolul hotarator pe care-l va juca ideea de forma in evolutia ulterioara a gandirii filosofice (ca exemple mai mult decat cunoscute in Teoria Ideilor a lui Platon, in Metafizica lui Aristotel, sau in mai putin cunoscuta filosofie a formelor simbolice a lui Ernst Cassirer). Determinarea numerica este esentiala pt. sunetele muzicale! Diferentele dintre acestea apar ca raporturi numerice…

SUNETELE MUZICALE SI MATEMATICA

Pitagora este primul ganditor care-si da seama ca sunetele muzicale sunt determinabile matematic. Numerele sunt investite si cu o functie explicativa a corpurilor ceresti. In legatura cu trecerea de la numere la corpuri ceresti, Aristotel ne relateaza urmatoarele: considerand 10 numar perfect, pitagoricienii afirma ca si corpurile ceresti ar fi tot zece la numar. Si pt. ca numai noua sunt vizibile, ei inventeaza un al zecelea, pe carel numesc “Antihon” (Contrapamantul). Astfel, cele zece corpuri ceresti, socotite a avea forma sferica, sunt: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pamantul, Calea lactee (stelele fixe) si Contrapamantul. In zilele noastre insa, cunoastem existenta, intradevar, a 10 planete: se adauga Uranus, Neptun, Pluto si ultima planeta descoperita de astronomi americani care au folosit telescoapele Observatorului Palomar, din California. Oficial, acest obiect cosmic a primit numele “2003 UB313″, dar autorii descoperirii au propus numele “Xena”. Probabil ca ei s-au gandit insa si la X ca simbol al “necunoscutei” in stiinta… sau in… matematica! Cele zece sfere emit, ca orice corp care se misca, anumite sunete (care astazi pot fi redate cu radioreceptoare performante).

Fiecare corp “suna” diferit in functie de marime si viteza sa de miscare. Astfel ia nastere o muzica a sferelor, un sunet armonios. Pare a fi una din cele mai frumoase imagini poetice create de mintea umana, insa contine si o importanta idee teoretica, si anume aceea ca Universul este “kosmos”, asadar ne-am lamurit si cu ordinea si armonia. In conceptia despre suflet se incearca de asemenea o explicatie numerica. Sufletul este caracterizat ca acord sau armonie a diferitelor sale aptitudini, aceasta armonie fiind ea insasi exprimabila numeric. Pitagorismul se reduce insa la componenta teoretica, pe care am infatisat-o pana acum. Mai presus de contributiile sale filosofice si matematice, pitagorismul este un mod de viata, alcatuit din “prescriptii” riguroase cu privire la hrana, imbarcaminte, la conduita, atat in intimitate cat si in viata publica, pe care, dupa cum aflam de la Platon, grecii il priveau cu mare respect. Asa se explica, in cele din urma, constituirea unei adevarate legende in jurul intemeietorului scolii, plina de elemente miraculoase, dar, din pacate, saraca in informatii istorice. In orice caz, pt. istoria filosofiei prezinta un interes deosebit progresul teoretic realizat de pitagoricieni in intelegerea principiului: principiul este o entitate nesensibila, abstracta (numarul este o entitate de alta natura decat lucrurile). Merita a fi retinuta, de asemenea, ideea ca lumea e kosmos, adica ordine si armonie exprimabila in raporturi numerice. Pitagorismul ramane astfel in istoria gandirii o grandioasa incercare de reconstructie matematica a lumii, o ascensiune impresionanta spre abstractul logic.

Numarul sfant inainteaza “Pana ce ajunge din sanctuarul neprofanat al monadei La divina tetrada care creeaza pe mama a toate Care a primit totul, vechea limita peste totul Neschimbatoare, neobosita: ea este numita decada cea sfanta” (Legamantul de credinta al membrilor ordinului este rezumat in aceste versuri pitagorice)

Autor: Memnon, membra AdeptiiSatanei.

Autor: Eudemonistul