De dimineata, vazând femeile tavalite-n praf sub copitele turmei de cuviosi salivând dupa moastele Sfântului Dimitrie, m-a cuprins aceeasi greata pe care mi-o provoaca policrucii din autobuz, care se închina larg când trec pe lânga o biserica, dar nu se ridica sa-i dea locul gravidei de lânga ei. Am retrait scenele de pe vremuri, când oamenii se omorau când se baga carne la alimentara: o haita flamânda, capabila sa te sfâsie daca-i stai în cale si care, acum, când carnea s-a terminat, tânjeste dupa oasele uscate de maduva ale Sfântului.
Reporterul nostru care a fost azi la Patriarhie ne povestea scene revoltatoare – jandarmi mânând oameni ca pe vite, smintiti fara simturi rasturnând caruciorul unei femei doar ca sa mai înainteze câtiva pasi pâna la racla, preoti exasperati care tipau la navalitori: „Nu aveti nici cel mai elementar bun simt…”
Cu alte ocazii, as fi scris indignat despre politicienii care si-au facut un obicei din a linge moastele tuturor sfintilor sau despre pilosii lui Dumnezeu care intra prin spate, mâna-n mâna cu gestionarii lacasului. Ei sunt credinciosii de lux, un fel de soferi ai tovarasului prim, care nu stau la rând, iau direct prin spate. Ne-am obisnuit cu ei, asa cum ne-am obisnuit cu toate relele, si prea multe lucruri nu mai sunt aici de spus.
În schimb, despre noi, oamenii dusi sau nedusi la Biserica, merita sa vorbim putin.
Daca foamea de Dumnezeu ar fi provocat o îmbulzeala sfânta sau daca am fi asistat la scene cutremuratoare de devotiune mistica, toata povestea aceasta ar fi avut un sens. Daca turma ar fi fost întarita de credinta, atunci am fi putut vorbi de speranta. Nu ma îndoiesc ca la Patriarhie au fost multi oameni decenti si buni.
Dar, ca multime, oamenii acestia au dat un spectacol îngrozitor. Credinta uneste, însa, din imaginile pe care televiziunile le-au transmis pe parcursul întregii zile, n-am vazut o turma unita de credinta, cu frica de Dumnezeu si pastorita blând. Am vazut, în schimb, o multime de fiinte singure, egoiste si înspaimântate. Caci frica i-a facut sa se calce în picioare, frica inconstienta ca nu vor ajunge sa-si frece hainele de racla si ca, astfel, vor mai pierde un prilej sa-i ajute Dumnezeu. Fiecare a dorit sa aiba linia lui directa si personala cu Cel de Sus, chiar daca, pentru asta, a trebuit sa-i calce pe gât pe cei de jos.
Sunt multi în autobuz care-si fac cruce, sa-i ajute Dumnezeu, sa aiba noroc. Soferii îsi duc masinile la sfintit si poarta iconite la oglinda sa nu pateasca vreun accident. De Boboteaza, se ia apa sfintita, din care se bea sa nu te loveasca vreo boala. Nu stiu cât e credinta în ritualurile acestea si cât e superstitie. De multe ori, îmi pare însa ca Dumnezeu a plecat din gesturile noastre zilnice, lasându-ne sa facem o gimnastica mecanica, lipsita de continut, pe care n-o întelegem. Redevenim, astfel, primitivi, în fricile noastre atavice, în lipsa noastra de rusine si de compasiune, în egoismul si însingurarea noastra. Oameni fara Dumnezeu.
Sursa: gandul.info
