Prin acest eveniment dorim sa punem in legatura persoane pasionate de cunoastere, stiinta si cultura, dincolo de granitele religiei si a credintei.

Scopul principal al acestei tabere este de a oferi un mediu propice ca oameni din toata tara, membri ADS, sa se poata intalni, sa poata impartasi cunostinte si nu in ultimul rand, sa se simta bine.

Deoarece nu sustinem pseudo-stiinta, nu vor avea loc manifestari primitive de magie sau ritualistica.

Informatii despre data exacta si locatie vor afla doar persoanele care vor participa la eveniment. Daca sunteti membru ADS si doriti sa participati puteti trimite un email la adresa mallzebuth [at] adeptiisatanei.com

ADS a pus la dispozitie 35 de locuri gratuit, pentru membri ADS. Pensiunea dispune de un teren de tenis si un teren de volei, access cu automobilul, parcare, posibilitate pescuit, gratar, crama, TV si apa calda.

Pentru mai multe informatii puteti vizita si forumul nostru:

http://www.adeptiisatanei.com/forum

In filozofie si in religie…totul a inceput si s-a terminat cu Antichitatea, tot ceea ce a urmat sunt palide copii sau derivatii ale acelor idei. Dintotdeauna a existat o Esenta si o Forma, esenta e ceea care se pastreaza mereu si nu poate fi schimbata, Forma e schimbatoare de la era la era, de la interes la interes.
Esentele sunt fie putine, fie sunt putine cele pe care le putem percepe.
La ora actuala, atat in religie, cat si in filozofie, exista o minoritate de Esente, multitudinea fiind data de Forme. Societatea umana e prea mult Forma si prea putin Esenta.
Cutitul, un obiect banal si cotidian, unii oameni il folosesc sa taie painea, altii sa isi curete rahatul de pe talpi, altii sa ameninte sau sa ucida.
In ce consta problema? In Forma sau in Esenta?
Nu exista ideologie complet gresita, asa cum nu exista ideologie complet corecta. Nu exista zei, doar buni, nu exista zei, doar rai.
Nu exista oameni care gresesc si oameni care nu gresesc.
Multa lume face confuzie intre Forma si Esenta, multa lume face confuzie intre dorinta si speranta, intre ei si altii.
Individualitate si libertate de gandire si alegere…probabil ca asta ar fi modalitatea optima de corectare a problemei.
Dar nu poti spune ca ai libertate de alegere, cata vreme nu stii in ce constau alegerile pe care alegi le faci sau trebuie sa le faci.
De abia in clipa in care constientizezi alegerea facuta sau evitata, de abia in clipa in care iti asumi responsabilitatea si consecintele actiunii sau non-actiunii tale…de abia atunci esti liber!
Zeii sunt limitati, demodati si involuati!
Cata vreme zeii aleg sau au ales cu mii de ani in urma, principiile conform carora iti vei trai viata, nu esti si nici nu o sa fii vreodata liber.
Zeii cunoscuti de Om in teorie, sunt limitati la insasi Esenta lor, la Bine si la Rau, dar in profida acestui fapt, Forma lor e mereu alta.
Lumea actuala ne bombardeaza cu Idei si Adevaruri, sau mai bine zis cu Formele lor. Omul si-a construit un adevarat Disneyland din aceste Forme, iar Esentele care i-au servit drept model, sunt dincolo de gardurile acestui parc de distractii. Aceasta problema e indicata si de Platon in alegoria sa “Pestera”.
Crestinismul si celelalte religii globale, dar si opusii lor religiosi si filozofici sunt simple simple zdrente ce ne acopera ochii, urechile si gura. Zdrente care ne impiedica pe noi sa vedem Adevarul si pe altii sa ni-l arate, zdrente care ne impiedica sa simtim raceala lantului datorita caruia inca ne invartim in jurul cotetului in care ne-am nascut, crezand ca suntem liberi.
Vorbeam mai devreme de un cutit, cu acel cutit, ca Forma si ca Esenta, ne putem elibera de franghii si de carpe, dar un cutit nu poate taia lanturi. E usor sa scapi de carpe,unele chiar putrezesc pe masura ce trece timpul, dar de lucrul care e cel mai evident si cel mai prezent in viata ta, lucrul care a fost atasat fiintei tale inca de la nastere, adica lantul, nu e asa usor sa scapi, nu e usor nici macar sa fii constient de el.
Forma cutitului nu poate taia lanturi, dar Esenta sa?
Daca cunoastem Esenta, putem schimba Forma?!
Daca invatam sa adaptam Forma Esentei ori de cate ori e nevoie, asa cum fac cei care ne tin in lanturi? Daca aflam cum sa ii dam Forma de pila acum, iar ma incolo de sabie si de de scut ?
Daca invatam sa folosim Esenta in favoarea noastra, asemenea celor care o folosesc impotriva noastra, din interes sau din ignoranta, ori de cate ori situatia o cere?

Asta e problema si ideea din spatele ADS-ului, la asta se rezuma problema mea, a celor care au contribuit si au realizat acest site, problema celor care intra aici si raman sau pleaca, problema celor care intra si observa din anonimat fara sa se expuna.
Existenta Formei si inexistenta Esentei, cu totii avem o forma, o imagine, dar lipsurile sunt de continut, de esenta. Suntem straini fata de noi insine, asteptam o schimbare, o viata noua, o schimbare radicala a prezentului. Ratacim prin acest ocean de Forme, si le insusim pe rand sau toate odata, dar ceea ce vrem cu adevarat e o Esenta, esenta noastra.
Ne dorim o identitate numai a noastra si nu putem gasi atat de usor. Forma poate fi doar copiata, Esenta poate fi transformata in ceva nou, individual, original si revolutionar, daca nu la nivelul grupului, cel putin la nivelul individului.
Daca nu o sa invatam sa trecem de Formele din jurul nostru, daca nu o sa reusim sa vedem si Esentele, o sa devenim si noi la randul nostru o forma oarecare, o forma a altei Forme.

Autor: Menssana

Apelul la autoritate poate fi si sub forma de sofism genetic, adica incercarea de a judeca o credinta in baza originii sale, in loc sa se tina cont de argumentelor pro si contra existente. Daca credinta are ca origine o persoana autoritara, atunci credinta e considerata ca fiind adevarata. Dar si persoanele autoritare pot avea credinte false.

Apelurile la autoritate nu devin relevante atunci cand in locul unei singure autoritati, cineva citeaza cativa experti care cred ca un lucru e adevarat. Daca autoritatile sunt depasite de subiectul ce se discuta sau subiectul e controversat, intocmirea unei liste lungi de sustinatori nu face apelul respectiv mai relevant. In orice problema controversata e probabil sa existe experti la fel de competenti de ambele parti. Daca o cerere sau o afirmatie controversata este considerata ca fiind adevarata, doar pentru ca e sustinuta de catre experti, atunci si credintele contradictorii ar deveni adevarate, ceea ce e absurd. Gradul de adevar sau de falsitate, de rezonabilitate sau de nerezonabilitate, al unei credinte trebuie sa ramana independent de cei care accepta sau resping credinta respectiva.

Niciodata nu ar trebuie sa se faca apel la o autoritate pentru a sustine o problema, daca competenta ii este depasita de problema. In astfel de cazuri, autoritatea trebuie sa vorbeasca doar din punctul de vedere al domeniului ei de experienta, iar raspunsul ar trebui sa fie un raspuns care sa nu fie considerat controversat de catre expertii acelui domeniu. Intr-un domeniu cum ar fi fizica, e usor de crezut ceea ce afirma un fizician despre un anumit lucru, daca majoritatea fizicienilor sunt de acord cu el. Se presupune ca ei cred acest lucru deoarece exista dovezi clare care sustin acea credinta.
Credinte de genul acesta pot fi descoperite ca fiind false, dar ar trebui sa fie evident ca nici o credinta nu devine adevarata doar din cauza celor care cred in ea.

Apelul la autoritate e un sofism logic care poate fi reprezenta ca fiind:
- persoana A (sustine ca este) o autoritate in subiectul S.
- persoana A face afirmatia C despre subiectul S.
- prin urmare, C e adevarat.
Greseala se comite atunci cand persoana care emite concluzia, nu e o autoritate legitima in domeniul respectiv, dar e recunoscuta ca una. Deci daca persoana A nu e calificata pentru a face anumite precizari despre subiectul S, atunci argumentul (o forma de expresie ce e compusa dintr-un set de rationamente ce prezinta sau sustin un anumit punct de vedere) devine sofism logic (rationament cu aparenta logica, prin care se poate dovedi aproape orice – dar care are un viciu fundamental, numai ca bine ascuns, bine mascat), argumentatie vicioasa. Se deosebeste de celelalte tipuri de argumentatii, prin faptul ca e foarte convingator din punct de vedere psihologic.

Protagoras din Abdera avea un discipol, pe Euatlos, pe care o data cu avocatura l-a invatat si mestesugul logicii, dar si pe acela al sofismelor. Pentru lectiile pe care i le-a dat, Protagoras i-a propus lui Euatlos o intelegere convenabila: la primul proces pe care il va cistiga, tinarul isi va plati datoria fata de maestru. Au batut palma, dar ce te faci ca timpul trecea, lectiile se terminasera de mult si Euatlos nu se grabea sa intre in avocatura. A rabdat Protagoras cit a rabdat, pina cind s-a saturat si l-a dat pe Euatlos in judecata, cerindu-i plata pentru lectii. Protagoras era foarte sigur ca, oricum, isi va capata banii; rationamentul sau era urmatorul, i l-a si spus in fata lui Euatlos:

“-Daca cistig procesul impotriva ta, primesc banii pentru ca am cistigat, conform sentintei. Daca pierd procesul, inseamna ca il cistigi tu, si atunci tot primesc banii, conform intelegerii noastre ca, la primul proces pe care-l cistigi, iti achiti datoria. Asa ca, mai bine da-mi banii de pe-acum, sa nu mai pierdem vremea in tribunale, pentru ca, dupa cum vezi, ori cistigi, ori pierzi, e tot una, oricum trebuie sa-mi platesti!”

Euatlos l-a ascultat linistit, dupa care l-a luat pe marele sau profesor, cum se zice, “in coarne” si i-a replicat asa:

“-Imi pare rau, iubite Protagoras, sa vad ca zeii nu au lasat fortelor mintii tale intreaga prospetime din care am supt intelepciune. Lucrurile stau, draga profesore, exact pe dos, si-ti voi deslusi pe data de ce: “Daca eu, Euatlos, pierd procesul, atunci, conform intelegerii noastre, nu ti-s dator nimic, fiindc-am pierdut. Iar daca eu cistig procesul, inseamna ca impartialul tribunal nu-ti da dreptate, asa ca iarasi nu sunt dator sa-ti platesc nici un ban. Prin urmare, mai bine mergi si te odihneste, dragul meu dascal Protagoras, si nu mai prapadi vremea in tribunal, pentru ca, dupa cum vezi, ori pierzi, ori cistigi, e tot una, in nici unul din cazuri nu trebuie sa-ti dau nici o letcaie, psihi mu!”

Acest gen de argumentare este vicioasa atunci cand persoana nu e un expert sau e depasita de problema. In aceste cazuri, rationamentul e gresit, o persoana necalificata face o precizare si nu are argumentia necesara pentru a o sustine. Precizarea lui ar putea fi adevarata, dar faptul ca o persoana necalificata o sustine nu ofera nici un argument rational pentru a accepta precizarea sa ca fiind adevarata.
Atunci cand o persoana intra in acest cerc vicios de argumentatie, accepta un lucru ca fiind adevarat, desi nu exista nici o dovada concreta care sa il sustina. Si mai grav e faptul ca persoana respectiva considera precizarea ca fiind adevarata, deoarece crede in mod eronat ca vine din partea unui expert legitim, prin urmare concluzia expertului poate fi acceptata ca adevar. Se stie ca oamenii au tendinta de crede autoritatile, o greseala des intalnita in societate.

De aceea ar fi bine sa fie furnizate niste standarde generale de evaluare a situatiilor de acest gen:

- persoana are suficiente cunostinte despre subiectul ce se discuta.
Daca o persoana careia ii lipseste gradul minim de experienta pentru a face o anumita precizare, o face oricum, punctul ei de vedere nu va fi sustinut de nimic. Prin contrast, precizarile aduse de o persoana care are expertiza necesara, vor fi sustinute de experienta sa.

Determinarea gradului de experienta a unei persoane intr-un domeniu anume, e un lucru dificil de realizat. In domeniile academice (filozofie, inginerie, istorie, etc.), educatia formala a persoanei, performantele academice, publicatiile sale, statutul pe care il are in diverse societati profesionale, actele prezentate, premiile castigate, etc. pot fi considerate un indicator de incredere al posibilei sale eficiente. In afara domeniilor academice, se aplica alte standarde. De exemplu, expertiza necesara pentru a face o precizare legata de legatul sireturilor, inseamna ca trebuie sa stii sa le legi si totodata sa distribui informatia mai departe. A fi expert in ceva nu presupune neaparat si existenta unei diplome universitare. Exista multi oameni care au graduri inalte de expertiza in domenii sofisticate, desi nu au pus niciodata piciorul intr-o universitate. De aceea nu ar trebui sa se presupuna niciodata ca o persoana ce detine o diploma e un expert.
Bineinteles ca lucrurile necesare pentru a putea fi considerat expert, constituie de regula o problema controversata. Unii oameni sustin ca au suficienta experienta in anumite, daca nu chiar in toate lucrurile, acest lucru datorandu-se inspiratiei divine sau a unui dar special.
Adeptii acestor oameni percep aceste aceste lucruri ca fiind modalitate de determinare a experientei persoanei respective in acel domeniu, pe cand alte persoane ii vad pe acesti experti auto-proclamati ca fiind niste simpli nebuni sau sarlatani. In alte situatii, oamenii dezbat genul de educatie si de experienta necesare pentru a fi un expert. Deci prin urmare, ceea ce o persoana poate considera un apel vicios la autoritate, pentru alta persoana poate fi un apel rational argumentat.

- afirmatia facuta de o persoana se afla in cadrul unui domeniu in care acea persoana e experta.
Daca o persoana sustine un punct de vedere care ii depaseste domeniul de expertiza, aceea persoana nu mai e un expert, in acest context.
Trebuie retinut faptul ca datorita numarului vast de cunostinte si de abilitati umane, nu e posibil pentru o persoana sa fie expert in toate. De aceea expertii sunt experti doar in anumite domenii. In celelalte domenii, experienta lor e limitata sau nula. De aceea e important de determinat domeniul din care face parte problema discutata si domeniul in care autoritatea e experta.

Daca o persoana are experienta intr-un anumit domeniu, aceasta experienta nu are relevanta in alte domenii. Un expert in fizica nu e un expert in filozofie sau etica. Din pacate acest lucru este ignorat sau trecut cu vederea in mod intentionat, aceasta e si baza publicitatii. Toata lumea e familiarizata cu diverse persoane faimoase care fac reclama la produse pe care ei nu sunt calificati pentru a le evalua corect.

- exista un oarecare grad de intelegere intre expertii ce evalueaza problema.
Daca exista o oarecare disputa legitima intre expertii dintr-un domeniu, atunci nu e indicat sa se faca apel la autoritate prin intermediul expertilor implicati. Orice precizare formulata si “sustinuta” de un un expert, va avea si o contra-precizare formulata si “sustinuta” de alt expert. In acest caz, un apel la autoritate e futil. Disputa trebuie rezolvata prin luarea in considerare a elementelor problemei ce se discuta. Din moment ce ambele tabere pot cere ajutorul unor experti, disputa nu poate fi rezolvata in mod rational printr-un simplu apel la autoritate.

Este important de retinut ca in nici un domeniu nu exista acorduri depline, deci un anumit nivel de disputa e acceptabil. Cat de mare poate sa fie acest grad de disputa, asta e bineinteles, o alta problema ce trebuie dezbatuta. Trebuie retinut si faptul ca orice domeniu controversat are si zone in care exista acorduri semnificative intre cele doua tabere. In acest caz, apelul la autoritate este legitim.

- daca expertul la care se apeleaza nu e subiectiv.
Daca un expert este subiectiv, atunci toate precizarile sale sunt influentate de subiectivitatea sa, de aceea nu sunt de incredere. Din moment ce un expert subiectiv nu e de incredere, nici argumentele sale nu pot fi.

Expertii, care sunt oameni ca si noi, sunt vulnerabili in fata subiectivitatii si a prejudecatilor. Daca exista vreo dovada cum ca o persoana abordeaza problema intr-un mod subiectiv, mod care ar putea afecta veridicitatea argumentelor sale, atunci argumentul ce vine din partea autoritatii acelei persoane, e nul. Chiar daca precizarea sa e adevarata, subectivitatea expertului scade valoarea argumentului sau. Asta deoarece exista motive sa credem ca expertul nu face aceea precizare din cauza faptului ca intelege problema, ci din cauza faptului ca e subiectiv sau ca are prejudecati.
Nici o persoana nu e 100% obiectiva. In cel mai rau caz, o persoana poate fi favorabila in privinta propriilor sale opinii, altfel nu le-ar avea. Un anumit grad de subiectivitate e acceptabil, cata vreme nu are influente semnificative. Ce grad de subiectivitate e acceptabil, ramane de dezbatut.
Doctorii ce sunt platiti de catre companiile producatoare de tigarete pentru a cerceta efectele tutunului asupra corpului omenesc, ar fi suspectati de unii ca sunt subiectivi in cercetarea lor, iar de catre altii ar fi considerati obiectivi.

- aria de expertiza e un domeniu sau o disciplina legitima si concreta.
E posibil ca anumite domenii in care o persoana sustine ca e expert, sa nu aiba aiba legitimitate sau validitate si sa nu fie recunoscute drept domenii de cunostinte sau de studiu. E evident ca expertizele ce provin din asemena domenii nu o sa fie prea veridice.
Nu se poate spune cu exactitate ce determina validitatea unui anumit domeniu de expertiza. Dar sunt si cazuri in care e clara din start lipsa de validitate.
Daca o persoana pretinde ca e experta in terapia cancero-paint-ball-ica, adica o terapie conform careia o persoana se vindeca de cancer, daca e lovita de bile pline cu vopsea, nu ar putea fi acceptata prea usor doar in baza spuselor acelui “expert”. La urma urmei, este expert intr-un domeniu care nu are un continut legitim. Ideea generala e ca pentru a fi considerat un expert legitim, persoana trebuie sa isi insuseasca foarte multe cunostinte dintr-un domeniu real.

Dupa cum s-a zis si sus, determinarea legitimitatii unui domeniu poate fi uneori dificila. In istoria europeana, diversi cercetatori s-au luptat cu Biserica si cu traditiile ei seculare, doar pentru ca au vrut sa stabileasca validitatea disciplinei lor. Cercetatorii ce au incercat sa faca cunoscuta posibilitatea evolutiei au trecut prin multe pana ce au reusit sa isi valideze domeniul.
Un exemplu modern implica fenomenele psihice. Unii oameni sustin ca sunt “experti” in spiritism. Alti oameni sustin ca acest lucru este absurd, acest domeniu nu are un continut real. Daca oamenii au dreptate, atunci toti cei care accepta ideile acestor maestri spirituali, sunt victimele unui apel vicios la autoritate.

- autoritatea apelata trebuie identificata.
O variatie a apelului tipic la autoritate e apelul la o autoritate neindentificata.
Sofismul se comite atunci cand o persoana hotaraste veridicitatea unei afirmatii in baza unui expert sau al unei autoritati care face aceea afirmatie, desi persoana in cauza nu poate identifica expertul. Din moment ce expertul nu poate fi identificat, nu se poate stabili corectitudinea afirmatiei. Doar atunci cand persoana e identificata, iar domeniul sau de experienta corespunde cu cel al afirmatiei, afirmatia poate fi considerata veridica.

Acest gen de rationament nu este neobisnuit. De regula, persoana care aduce acel argument in discutie spune ceva de genul: “Am citit o carte care zicea ca…” sau “Ei au zis ca…” sau “Expertii zic ca…” sau “Am citit in ziar ca…” sau alte formulari de genul acesta. In astfel de cazuri, persoana spera ca ascultatorul va accepta sursa neidentificata ca fiind o autoritate legitima si o sa creada concluzia sa. Daca o persoana accepta afirmatia, accepta si sursa neidentificata drept expert (fara a avea motive rationale de a face asta), astfel devine victima a sofismului logic.

Dupa cum s-a zis si mai sus, nu toate apelurile la autoritate sunt sofisme. Acesta e un lucru bun din moment ce toti oamenii sunt nevoiti sa apeleze la experti. Asta deoarece nici o persoana nu poate fi un expert in toate domeniile si nici nu are timpul necesar pentru a investiga fiecare afirmatie sau precizare facuta de altii.
In majoritatea cazurilor, argumentele autoritatii sunt bune. Atunci cand o persoana se duce la un doctor experimentat, iar acel doctor ii zice ca a racit, pacientul are motive bune pentru a accepta concluzia doctorului. Daca calculatorul unei persoane se comporta ciudat, iar prietenul acelei persoane, care e un expert in calculatoare, ii spune ca e o problema de hardware, atunci acea persoana are motive bune sa il creada.
Ceea ce distinge un argument vicios la autoritate de un apel corect, e faptul ca apelul corect trebuie sa intruneasca cele 6 conditii de mai sus.

Baza unul apel corect la autoritate e data de faptul ca exista motive clare pentru care e crezut argumentul autoritatii. Acest lucru se datoreaza faptului ca persoana care e expert legitim are mai putine sanse de a se insela asupra argumentelor sale, fata de un non-expert. Adica motivul pentru care concluzia expertului e acceptata e faptul ca se stie ca expertul a testat aceea concluzie si a gasit-o potrivita pentru situatia respectiva. Iar daca expertul o considera potrivita, atunci nu exista motive pentru care sa nu o accepti. Prin urmare, ascultatorul accepta o concluzie ce se bazeaza pe marturia unui expert.
Trebuie retinut faptul ca nici macar un apel la autoritate corect nu poate constitui un argument suficient de puternic. Aceste argumente sunt acceptate ca adevar numai daca ascultatorul le sustine si le aproba. Persoana careia i se cere parerea, poate fi un expert, dar experienta sa in acel domeniu nu are legatura directa cu gradul de veridicitate a problemei. De aceea argumentele ce au legatura directa cu dovezile concrete a problemei propriu-zise sunt mult mai puternice decat restul.

Exemple de apeluri la autoritate

1. Florin si Ramona discuta despre gradul de moralitate al avortului:
Florin: “Cred ca avortul este acceptabil din punct de vedere moral. La urma urmei, o femeie are dreptul sa faca ce doreste cu corpul ei”.
Ramona: “Te contrazic. Dr. E. Teodorescu spune ca avortul este intotdeauna imoral, indiferent de situatie. El sigur are dreptate, este un om respectat si faimos”.
Florin: “Nu am auzit de acest doctor. Cine e?”.
Ramona: “El e cel care a castigat Premiul Nobel in fizica, acum un an.”.
Florin: “Inteleg. A studiat cumva moralitatea si etica?”.
Ramona: “Nu stiu. Dar e un expert faimos si il cred”.

2. Florin si Tinel au o disputa despre modul in care si-a condus Stalin tara. Tinel spune ca Stalin a fost un mare lider, pe cand Florin il contrazice.
Florin: “Nu pot sa imi dau seama de ce il consideri pe Stalin un mare lider. A ucis milioane de oameni, a schilodit economia sovietica, si-a dominat oamenii prin represalii sangeroase si frica si a pus bazele violentelor care inca ravasesc estul Europei.”.
Tinel: “Da, stiu ce zici. Dar…eu am acasa o carte care zice ca Stalin actiona in interesul propriilor sai oameni. El stia ce e bine si ce e rau, restul nu stiau nimic. Milioanele de oameni ucise si schilodite erau dusmanii statului si de aceea au trebuit sa moara, asa i-a protejat pe cetatenii pasnici. Daca in carte asa scrie, inseamna ca e adevarat ”.

3. Eu nu sunt un doctor, dar am un rol de doctor in serialul “You Got Mail”. Atunci cand ai nevoie de un remediu cu actiune rapida, eficienta si care sa indeparteze durerea, nu e nimic mai eficient decat o tableta de Broscar. Aceasta e parerea mea medicala.

4. Florin si Tudor au o conversatie.
Tudor: “Am jucat la loterie azi si stiu ca o sa castig ceva”.
Florin: “Dar ce ai facut, ai influentat extragerea numerelor?”.
Tudor: “Nu, prostutule. Am apelat la prietenul meu cu puteri psihice de la 1-800-PutereaMintiiPesteIubire. Dupa ce si-a consultat cartile de tarot, el mi-a zis care sunt numerele castigatoare”.
Florin: “Si tu ai crezut asta?”.
Tudor: “Normal, e un spiritist cu atestat, tot ce imi zice el, eu cred. Adica, cine altcineva ar putea sa stie care sunt numerele mele norocoase?”.

Autor: Menssana, www.descopera.org

Surse:
http://www1.ca.nizkor.org/features/fallacies/appeal-to-authority.html
http://www.skepdic.com/authorty.html
http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis123.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Fallacy
http://agnosticus.wordpress.com/2009/02/

Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat. (Declaratia Universala a Drepturilor Omului, 1948)
Articolul 30 – Constitutia Romaniei
(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.

Dualismul metafizic afirma ca faptele universului sunt cel mai bine explicate în termenii elementelor ireductibile în mod reciproc. Acestia sunt considerati adesea a fi mintea si materia, sau precum Descartes, gandul si întinderea. Mintea este de obicei conceputa ca experienta constienta, materia ca ocupand spatiul si care este în miscare. Ele sunt astfel doua ordine diferite în mod calificativ ale realitatii. Dualismele metafizice admit doua substante, cum ar fi lumea şi Dumnezeu, sau doua principii, cum ar fi binele şi raul, ca mijloace de explicare ale naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic între minte – substanta de gândire – şi trup – substanta extinsa. El sustinea ca toate elementele realitatii sunt în cele din urma una sau cealalta din aceste doua substante eterogene.

Dualismul grecesc

Este o analiza a situatiei cunoasterii care sustine ca ideea sau obiectul judecatii este în mod radical altul decat obiectul real. „Obiectul” cunoasterii este sustinut a fi cunoscut doar prin medierea „ideilor”. Acest tip de gandire ridica întrebarea importanta a manierei în care cunoasterea poate pune punte peste prapastia dintre ideea unui obiect si obiectul în sine. Dualismele epistemologice folosesc doua substante sau principii, cum ar fi conştiinta şi fenomenul sau subiectul şi obiectul, pentru a analiza procesul de cunoaştere. În general, un dualist epistemologic distinge între ceea ce este imediat prezent fata de mintea observatoare din determinarea de retrospectiva a obiectului real cunoscut.
Platon si Aristotel au speculat existenta unui suflet non-corporal, “detinator” al inteligentei si intelepciunii. Folosind diverse motive drept argumente, ei sustineau ca “inteligenta” umana nu poate fi identificata sau explicata prin sau cu ajutorul corpului fizic.
In dialogul “Phaedo”, Platon formuleaza faimoasa “Teorie a Formelor”, conform careia “substantele” distincte si imateriale a obiectelor percepute de catre noi, nu sunt altceva decat simple umbre. Doctrina lui Platon reprezinta prototipul tuturor viitoarelor manifestari ale dualismului substantial ontologic (ontologia e studiul naturii fiintei, existentei sau a realitatii, in general). Dar doctrina platoniana a formelor nu trebuie considerata antica si depasita, deoarece are implicatii precise legate de filozofia mintii si problema minte-corp.

Teoria Formelor

Aceasta teorie ce ii apartine lui Platon, sustine ideea conform careia Formele/Ideile si nu lumea materiala cunoscuta noua, prin intermediul senzatiilor, poseda cea mai esentiala si fundamentala realitate. Formele/Ideile sunt singurele si adevaratele obiecte de studiu care ne pot furniza adevarata cunoastere. Cuvantul “forma” capata doua intelesuri, “forma” drept infatisarea unui lucru si “Forma”, ce are un sens tehnic, inventat de Platon. Diferentierile se fac de regula prin intermediul folosirii majusculei.
Conform lui Platon, formele pe care le vedem nu sunt reale, ci doar copii ale Formelor reale. In alegoria “Pestera” ce a fost infatisata in “Republica”, lucrurile percepute , in mod normal, in lume, sunt caracterizate ca fiind drept umbre ale lucrurilor reale, pe care nu le percepem in mod direct. Ceea ce intelege observatorul atunci cand percepe formele sunt doar arhetipurile proprietatilor si tipurilor lucrurilor din jurul nostru, a universaliilor.
Formele sunt esenta diverselor lucruri, ele sunt cele fara de care un lucru nu ar mai fi lucrul care este. De exemplu, exista numeroase mese in lume, dar Forma mesei este esenta sa, este esenta tuturor meselor din lume. Platon sustinea ca Lumea Formelor e separata de lumea noastra (lumea substantei), si ca totodata e lumea care sta la baza realitatii noastre. Daca inlaturam materia, Formele sunt cele mai pure lucruri, de aceea Platon credea ca adevarata inteligenta/intelepciune e abilitatea de a intelege Lumea Formelor.
O Forma e aspatiala (in afara lumii) si atemporala (in afara timpului). O Forma atemporala nu exista in nici o perioada de timp. Nu a inceput si nu se va termina, nu este nici eterna sau nemuritoare, pur si simplu e in afara timpului. Formele sunt aspatiale, nu au dimensiuni spatiale, deci nu au o orientare sau o locatie in spatiu, de asemenea sunt si non-fizice, dar nu exista in mintea noastra, Formele sunt extra-mentale.
Formele sunt “schitele” obiective a perfectiunii. Ele sunt perfecte pentru ca nu se schimba. Daca desenam pe o tabla un triunghi, adica un poligon cu 3 laturi, acel triunghi e departe de perfectiune, dar aceasta e singura noastra inteligibilitate a Formei de “triunghi”, care ne permite sa percepem desenul ca fiind un triunghi.
In “Phaedo”, Formele sunt considerate universalia ante rem, adica concepte universale care fac lumea inteligibila. Prin urmare, pentru ca intelectul (cel mai important aspect al mintii, pana la Descartes) sa aiba acces la cunostinte legate de diverse aspecte ale Universului, acesta trebui sa aiba o natura non-fizica si imateriala, de aceea Platon e un precursor important al lui Descartes.

Aristotel respinge notiunea Formelor ca entitati independente. In “Metaphysics”, el indica problemele centrale ale acestei ideii. Pe de o parte, daca spunem ca particularitatile fenomenelor lumesti participa la Forma sau si-o impart, se pare ca distrugem unitatea esentiala si indispensabila a Formei. Pe de alta parte, daca spunem ca particularitatile sunt asemanatoare sau copie Forma, avem nevoie de o Forma suplimentara care sa explice conexiunea dintre membrii clasei constituita din particularitati si forma, si tot asa la infinit. Acesta idee a fost numita de catre Aristotel “argumentul celui de al treilea om”, argument care a fost folosit pentru prima oara de catre Platon in dialogul sau “Parmenide”.

Argumentul celui de-al treilea om

„Sa admitem ca toti oamenii muritori participa la Forma Omului, sau Omul Ideal, sau Omul in sine (kath’auto) in virtutea proprietatii comune, Omenirea (O). Acceptam astfel Principiul Abstractiei: pentru orice multime de obiecte (oameni, cai, lucruri frumoase, lucruri drepte etc.) constituita in virtutea proprietatii comune X, sustinem existenta unui obiect inteligibil – Forma sau Ideea respectiva, care nu e altceva decât ipostazierea proprietatii X. Va exista asadar un Om ideal, un Frumos ideal etc., care – nota bene – nu sunt gânduri, ci „realitati autentice (ta ontos onta)”.
Se pune intrebarea: Omul ideal este si el om? Frumosul e frumos? Dreptatea e dreapta? Altfel spus, au si Formele proprietatea comuna (predicatul comun) a lucrurilor particulare? Daca da, avem ceea ce se numeste ‚autopredicatie’. Exista deci autopredicatie când: a) Forma are si ea acel predicat pe care il poseda mai multe obiecte, care devin astfel participante la Forma respectiva; b) sensul in care e luat predicatul comun este identic in cazul participantelor si in cazul Formei. In acest caz, s-ar spune ca nimic nu ne opreste sa admitem ca toti oamenii muritori laolalta cu Omul ideal vor forma o noua multime de obiecte asemanatoare, in virtutea proprietatii comune Omenirea (O). Am aplicat astfel un alt principiu, numit Principiul Feedback-ului. In acest caz, insa, conform Principiului Abstractiei, pentru noua multime va exista o noua Forma, Omul ideal secund, la care vor participa atât oamenii senzoriali, cât si Omul Ideal prim. El va fi ‚al treilea om’, asadar. Dar procesul se va repeta, prin utilizarea alternata a celor doua principii. Omul ideal secund + Omul ideal prim + toti oamenii senzoriali vor forma, conform Principiului Feedback-ului, o noua multime de obiecte asemanatoare in virtutea unei proprietati comune O, careia, iarasi, conform Principiului Abstractiei, ii va reveni o noua Forma – un Om ideal tert, si asa mai departe.

Rezultatul va fi inflatia nelimitata a inteligibilelor, ceea ce ruineaza teoria Formelor sau Ideilor. Mai trebuie spus aici si ca exista si un alt principiu, cel al Unitatii: pentru fiecare multime de lucruri senzoriale asemanatoare, definita printr-o unica proprietate esentiala, nu exista decât o singura Forma, astfel incât, odata acceptat argumentul ‚ celui de-al treilea om”, teoria Formelor apare nu numai ca inacceptabila metafizic, dar si ca logic incoerenta”.

Din cauza acestui argument, Aristotel a revizuit teoria formelor, a eliminat ideea existentei lor independente fata de entitatile particulare concrete. Forma unui lucru, este pentru Aristotel, natura sau esenta (ousia) acelui lucru. Daca spunem ca Socrate si Callias sunt amandoi oameni, nu inseamna ca exista o entitate transcendenta numita “om” careia ii apartin cei doi. Forma este substanta, dar nu este ce depaseste substanta entitatii concrete pe care o caracterizeaza. Aristotel respinge atat ideea de universalia in rebus cat si pe cea de universalia ante rem. Ceea ce conteaza cu adevarat e faptul ca Aristotel nu credea ca intelectul poate fi conceput ca ceva fizic, material. El zice ca: “daca intelectul ar fi material, atunci nu ar putea percepe toate formele. Daca intelectul ar fi reprezentat printr-un organ anume sau o parte a unui organ, atunci ar fi limitat doar la o anumita gama de informatii si stimuli. Din moment ce intelectul este capabil sa primeasca si sa reflecteze asupra tuturor formelor de date, nu are cum sa fie un organ fizic, deci trebuie sa fie imaterial”.

Dualismul cartezian

Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, “locasul” inteligentei, formuland problema dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent.
In “Meditatii asupra primei filozofii”, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta “ganditoare” si imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat “Cogito ergo sum”. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate. Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie, suflet si corp.
Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian: Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai numeste si “problema interactionarii”.
Descartes a incercat sa ofere un raspuns viabil, el a sugerat ca spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea in opinia lui Descartes printr-un aer “fin” sau spirite) interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale.
Glanda pineala e un organ localizat in centrul creierului, acest organ a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El il considera resedinta sufletului si locul in care se formeaza gandurile. El considera corpul uman drept o masinarie, care functioneaza pe baza spiritelor animale ce sunt inmagazinate in glanda pineala. In descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezinta o notiune cruciala.
Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale.
In conceptia lui Descartes, sufletul rational, o entitate independenta de corp si care interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta – corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, sufletul poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul.
Termenul de “dualism cartezian” e asociat uneori cu notiunea de interactiune cauzala prin intermediul glandei pineale. Datorita faptului ca teoria carteziana era extrem de dificil de aparat, unii dintre discipolii sai, cum ar fi Arnold Geulincx si Nicholas Malebranche, au propus o explicatie diferita: Toate interactiunile minte-corp au loc prin intermediul lui Dumnezeu. Conform acestor filozofi, starile normale a mintii si corpului reprezinta doar ocaziile in care aceste interventii divine au avut loc, ci nu cauze reale. Descartes a ridicat problema relatiei dintre minte si lume, punctul de pornire al filozofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o alta problema, cea a relatiei minte-creier-sistem nervos. In acelasi timp prin trasarea unei distinctii ontologice radicale intre corp, ca materie extinsa, si minte, ca gand pur, Descartes, in cautarea certitudinii, a creeat in mod paradoxal, un haos intelectual.

Conform filozofiei carteziene, mentalul nu poseda o extensie in spatiu, iar materialul nu poate gandi. Dualismul substantial are o pozitie filozofica compatibila cu majoritatea teologiilor, acestea afirma ca sufletele ocupa un “taram” independent de lumea fizica. Dualismul minte-corp spune ca nici mintea si nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului in general, in special celui reductiv. Acest dualism poate exista ca un dualism substantial, care se bazeaza pe ideea ca mintea si corpul sunt compuse din substante distincte sau ca dualism al proprietatilor, adica sunt compuse din aceeasi substamta, dar proprietatile mentale si fizice sunt diferite din punct de vedere categorial si nu pot fi reduse una la cealalalta. Acesta e dualismul care e numit de regula, dualism minte-corp. El e in contrast cu monismul filozofic, care considera ca mintea si corpul sunt facute din aceeasi substanta.

Experiment mental

David Chalmers si-a imaginat un experiment inspirat de filmul “The Matrix”, in care dualismul substantial ar putea fi adevarat.
Luati in considerare o simulare a unei lumi virtuale in care corpurile creaturilor sa fie controlate de mintile lor, iar mintile sa fie externe simularii. Creaturile pot sa experimenteze si sa avanseze in tehnologie la infinit, dar nu vor reusi niciodata sa afle “sursa” mintii lor, pentru simplul fapt ca nu e localizata in universul observat de ei. Acest caz difera de o simulare in care mintile sunt integrate in simulare. In acest caz, monismul substantei ar fi adevarat.

Tipuri de dualism minte-corp

Se trateaza problema existentei in stransa legatura cu mintea si corpul:
-dualismul substantial, mintea si materia sunt doua substante diferite.
-dualismul de proprietate, distinctia ontologica e evidentiata prin diferentele dintre proprietatile materiei si mintii.
-dualismul de predicat, ireductibilitatea predicatelor mentale fata de predicatele fizice.

Dualismul de proprietate

Acest tip de dualism spune ca distinctia ontologica e data de diferentele dintre proprietatile mintii si a materiei, si ca constiinta e ireductibila ontologic, din punct de vedere al neurobiologiei si a fizicii. Atunci cand materia se organizeaza in forma corecta, apar proprietatile mentale. De aceea e o subcategorie a materialismului emergent. In functie de tipul dualismului de proprietate, aceste stari mentale pot fi exclusiv non-fizice (subiective), sau pot fi reduse cauzal la fizic (obiective). Doctrinele care se incadreaza in aceasta categorie constituie un subiect de disputa. Exista versiuni diferite de dualism al proprietatii, iar unele din ele cere o clasificare independenta.
-starile mentale ireductibile cauzal, acest tip de dualism al proprietatilor spune ca una sau mai multe stari mentale sunt ireductibile la stari fizice, si care nu influenteaza starile fizice. Epifenomenalismul (concepţie filozofică potrivit căreia conştiinţa ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice) spune ca desi cauzele materiale dau nastere la senzatii, volitiuni, idei, etc., aceste fenomene mentale se opresc la nivelul lor: sunt “fundaturi” cauzale. Acest lucru e opus interactionalismului, in care cauzele mentale pot produce cauze materiale si vice-versa.
-stari mentale reductibile cauzal, cel de al doilea tip de dualism al proprietatilor spun ca starile mentale sunt reductibile cauzal la stari fizice. John Searle, un aparator al unei forme distincte de fizicalism numita naturalism biologic (teorie monista despre legatura dintre minte si corp), are o teorie proprie. Searle spune ca desi starile mentale sunt ireductibile ontologic la starile fizice, ele sunt reductibile cauzal.

Dualismul predicatului

Este un curent filozofic acceptat de majoritatea fizicalistilor non-reductivi, ca Donald Davidson si Jerry Fodor, care sustin ca exista o singura categorie ontologica a substantelor si proprietatilor substantelor (de regula fizica), predicatele folosite la descrierea evenimentelor mentale nu pot fi descrise in termenii predicatelor fizice ale limbajului natural. Daca caracterizam monismul predicatului ca fiind punctul de vedere al materialistilor eliminativi (intelegerea normala a mintii e falsa si clasele de stari mentale in care majoritatea cred, nu exista) care cred ca predicatele intentionale, gen crede, doreste, gandeste, simte, etc., vor fi scoase din limbajul stiintific si cotidian, deoarece entitatile la care ne referim nu exista, atunci dualismul predicatului va fi definit ca o negare a acestei pozitii.
Davidson e adeptul monismului anomaliei conform caruia nu exista legi psiho-fizice in relatia minte-corp, legi care sa faca legatura intre evenimentele mentale si cele fizice. Dar evenimentele mentale au o descriere fizica. Predicatele mentale sunt ireductibil diferite in caracterul lor (rationale, holistice si necesare) fata de predicatele fizice (contingente, atomice si cauzale).

Abordari dualiste a cauzalitatii mentale

-interactionismul reprezinta interactiunea cauzala a starilor mentale (credinte, dorinte, etc.) cu starile fizice. Aceasta abordare e greu de validat prin argumentare logica sau dovezi empirice. Face apel la experientele de zi cu zi, deoarece suntem inconjurati de interactiuni similare, de exemplu un copil atinge o plita incinsa (eveniment fizic) care ii produce durere (eveniment mental), ca mai apoi sa tipe si sa planga (eveniment fizic), lucru care declanseaza o senzatie de teama si de protejare (eveniment mental) la parintii sai si tot asa.
-epifenomenalismul sustine ca toate evenimentele mentale sunt produse de un eveniment fizic si nu au consecinte fizice. Evenimentul mental a deciziei de ridicare a pietrei (M) e cauzat de declansarea unor neuroni specifici din creier (P). Cand mana si bratul ridica piatra (E), acest lucru nu e cauzat de evenimentul mental precedent M, nici de catre M si P la un loc, ci numai de catre P. Cauzele fizice, in principiu, sunt pot fi reduse la principiile fizice fundamentale, de aceea cauzele mentale sunt eliminate folosind explicatia reductionista. Daca P cauzeaza atat M cat si E, nu va exista o supradeterminare in explicarea lui E.
-paralelismul trateaza problema interactiunii dintre evenimentele mentale si cele fizice, intr-un mod neobisnuit. Cea mai proeminenta abordare ii apartine lui Gottfried Wilhelm von Leibniz. Acesta a recunoscut problemele sistemului cartezian de interactiune, asemenea lui Malebranche.
Malebranche sustinea ca o baza fizica de interactiune intre material si imaterial, e imposibila, de aceea si-a formulat propria doctrina a ocazionalismului, in care interactiunea minte/materie avea locu prin interventia lui Dumnezeu. Ideea lui Leibniz, ca Dumnezeu a creeat o armonie pre-stabilita, cu scopul de a face sa para ca evenimentele fizice si mentale cauzeaza si sunt cauzate unele de catre altele. In realitate, cauzele mentale au numai efecte mentale, iar cauzele fizice au numai efecte fizice. De aici si numele de paralelism.
-ocazionalismul e o doctrina filozofica despre cauzalitate conform careia substantele create nu pot fi cauze eficiente de evenimente. Toate evenimentele sunt provocate in mod direct de catre Dumnezeu. Teoria spune ca iluzia unei cauzalitati eficiente intre evenimentele mondane sunt efectul unei conjunctii constante a lui Dumnezeu, pentru ca fiecare situatie in care cauza e prezenta va constitui o “ocazie” pentru aparitia efectului, ca forma de expresie a puterii divine. Dar aceasta relatie “ocazionala” nu produce o cauzalitate eficienta. Din acest punct de vedere, primul eveniment il face pe Dumnezeu sa intervina si sa cauzeze cel de al doilea eveniment, cand de fapt Dumnezeu ar trebui sa cauzeze primul eveniment, si tot El pe cel de al doilea, in tot acest timp fiind in concordanta cu legile generale ale naturii.
-fizicalismul non-reductiv e o teorie conform careia toate starile mentale sunt reduse, prin cauzalitate, la starile fizice. Deci evenimentele mentale ne pot ghida spre cele fizice si vice-versa.

Dualismul etico-religios

Reprezinta credinta conform careia exista Marelui Conflict (in religiile naturaliste si cele estice) sau a conflictului (in religiile vestice) dintre Bine si Rau. Aproape toate sistemele religioase au incorporata in structura lor ideea unui dualism moral.
Asemenea diteismului si biteismului, dualismul moral nu implica absenta pricipiului sau principiilor moniste. Dualismul moral implica existenta a doua notiuni morale opuse, independente de orice interpretare “morala” si spre deosebire de diteism/biteism, independente de modalitatea de reprezentare.
Mazdaismul e si dualistic cat si monoteistic (dar nu e monist), in filozofia lor, Dumnezeu-Creatorul e Bun, iar antiteza sa e si ea absoluta. Zurvanismul, maniheismul si mandeismul sunt reprezentate printr-o filozofie monista si dualista, deoarece fiecare poseda un Prim Principiu suprem si transcendent, din care rezulta cele doua entitati egale, dar opuse.
Acest lucru e valabil si pentru religiile crestine gnostice, cum ar fi bogomilismul, catharismul, etc.
Marea majoritate a religiilor interpreteaza entitatea umana ca fiind o dualitate a corpului material si a constiintei sau spiritului imaterial. Fenomenele paranormale si mistice devin in felul acesta valide si apartin lumii spirituale, in timp ce stiinta descrie doar lumea fizica.
Dualismul etic afirma ca exista doua forte sau fiinte ostile în mod reciproc în lume, una fiind sursa întregului bine, cealalta sursa întregului rau. Cel mai clar tip de dualism etico-religios este acela al religiei iraniene antice, de obicei asociata cu numele de Zoroastru, în care Ahura Mazda si Ahriman reprezinta proiectia în cosmologie, respectiv, a fortelor binelui si raului. Universul devine campul de lupta pentru aceste fiinte opuse, identificate respectiv cu lumina si întunericul. Formele mai moderate de dualism patrund în majoritatea religiilor, exprimate, de exemplu, de distinctia dintre sacru si profan, sau de analiza realitatii în termeni de yang si yin în gandirea chineza.

Crestinism

Teologia Crestina accepta în general un dualism moral modificat, recunoscand pe Dumnezeu ca binele suprem si pe satan ca o creatura deteriorata aplecata pretutindeni înspre intruziunea raului. Aceasta, totusi, nu este dualism în sensul definitiei uzuale, din moment ce teologia Crestina nu îl considera pe satan a fi ultim sau original, si îl vede pe acesta ca fiind exclus în cele din urma din univers. Crestinii timpurii au incercat sa ajunga identifice o pozitie unica pentru relatia minte/corp, tot asa cum au incercat sa stabileasca o pozitie unica a statutului ontologic al lui Hristos. Pe la inceputul Evului Mediu, s-a ajuns la un consens in privinta doctrinei la care ne referim in prezent ca neoplatonism. Aceasta doctrina era constituita din modificari minore a ideilor generale platoniene, modificari legate de nemurirea sufletului si de natura Formelor. Crestinii neoplatonici identificau Formele cu sufletele si credeau ca sufletul era substanta fiecarei fiinte umane individuale, iar corpul nu era decat o umbra sau o copie ale acestor fenomene eterne.
Alti filozofi care au calcat pe urmele filozofului neoaristotelian Thomas Aquinas, au dezvoltat o notiune trinitara a formelor, in paralel cu doctrina trinitariana a Tatal, Fiului si al Sfantului Duh.
Formele, intelectul si sufletul erau trei aspecte sau parti ale aceluiasi fenomeni singular. Pentru Aquinas, sufletul ramanea substanta fiintei umane, dar intr-un mod asemanator ideii lui Aristotel, o persoana devenea o persoana numai prin manifestarea sufletului in interiorul corpului. Desi sufletul putea exista in mod independent de corp, el nu putea fi considerat o persoana, doar de unul singur. De aceea, Aquinas a sugerat ca in loc sa spunem “Sf. Gheorghe ai mila de noi”, ar fi mai indicat sa spunem “Suflet al Sf. Petru ai mila de noi”, din moment ce tot ce mai ramane dupa moarte, din Sf,Gheorghe, e sufletul sau.
Toate lucrurile care aveau legatura cu corpul sau, cum ar fi amintirile sale, au fost anulate odata cu sfarsitul existentei sale corporale.
Exista puncte de vedere diferite in crestinismul modern. Doctrina oficiala a Bisericii Catolice spune ca dupa cea de a doua venire a lui Hristos, corpul va fi reunit cu sufletul, aceasta fiind invierea, dupa care intreaga persoana se va duce in Rai sau in Iad. Unii teologi protestanti, aflati in minoritate, nu accepta aceasta doctrina, ei afirma ca doar sufletul se se va duce in Rai, abandonand corpul pentru eternitate. Dar cu toate acestea, alti crestini, cum ar fi Adeventistii Celei de a 7-a Zile si Martorii lui Iehova, sunt adeptii ideii conform careia sufletul nu supravietuieste mortii, argumentand ideea cu citate din Biblie conform carora mortii nu stiu nimic din ce se intampla si ca gandurile unei persoane dispar odata cu ea. Din punctul lor de vedere, moartea e ca un somn lung, de abia in clipa invierii corpului lor, le este redata si constiinta.
De aceea ideea unui suflet independent de corp e redundanta.

Yin si Yang

Dualismul poate sa fie si tendinta umana de a percepe si intelege lumea ca fiind impartita in doua categorii. Aceasta definitie este controversata, deoarece punand-o in aplicare, simpla percepere a unui copac ca fiind un lucru diferit de ceea ce e in jurul sau, devine o actiune dualista. In traditiile mistice, cum ar fi Zen sau sufismul islamic, cheia Iluminarii e “transcederea” acestui gen de gandire dualista, evitand inlocuirea dualismului cu monismul sau cu pluralismul.
Aceasta opozitie si combinare a celor doua principii universale ale yin si yang-ului constituie o mare parte a religiei taoiste. Printre asociatiile comune ale yin si yang-ului, se numara: mascul/femela, lumina/intuneric, activ/pasiv, miscare/imobilitate.
Tai-Chi-ul nu prea are tangente cu dualismul vestic, deoarece el reprezinta o filozofie a echilibrului, in care doua notiuni opuse co-exista in armonie si sunt capabile sa se transmuteze reciproc. Religia taoista, impreuna cu conceptele sale dualiste despre yin si yang, e inrudita cu religiile care sunt si dualiste, dar si monoteiste, cum ar fi mazdeismul. Deoarece fortele principale ale naturii, Calea sau Tao, reprezinta Primul Principiu care se manifesta prin proprietatile duale ale lui yin si yang.
In simbolul care reprezinta conceptul de yin-yang, exista un punct de yin in yang si un punct de yang in yin. Acest lucru simbolizeaza inter-conexiunea dintre cele doua forte, fiind aspecte diferite ale Tao, Primul Principiu. Pentru a creea o realitate inteligibila e nevoie de contrast, fara de care am percepe doar neantul. Prin urmare, principiile independente yin/yang sunt de fapt dependente unul de altul, datorita necesitatii unei existente distincte. Dualistica complementara din taoism reprezinta interactiune reciproca din Natura, referindu-se la bucla de feeback (reactie), in care fortele opuse nu se schimba in opozitie, ci intr-un schimb reciproc care promoveaza stabilitatea, asa cum e in cazul homeostaziei (reprezinta proprietatea organismului de a mentine, in limite foarte apropiate, constantele mediului intern.).
Un principiu de baza al taoismului spune ca in cadrul fiecarei entitati independente exista o un fragment din opusul sau.
In boala este si sanatate si viceversa. Acest lucru se datoreaza faptului ca toti opusii sunt manifestari ale aceluiasi Tao, de aceea nu au cum sa fie independenti unii de altii, ci doar simple variatii ale aceleiasi forte unificatoare.
Exista totusi si anumite religii neo-pagane, care venereaza aspectele complementare ale masculinitatii si feminitatii.

Budismul

In perioada filozofiei budiste din India, filozofii, cum ar fi Dharmakirti, sustineau ca exista un dualism intre starile constiintei si atomii budisti (“caramizile” care dau forma realitatii), conform “interpretarii standard” a metafizicii budiste a lui Dharmakirti.
De regula, in filozofia vestica, dualismul e considerat ca fiind intre minte (non-fizic) si creier (fizic), care implica in final interactiunea mintii cu creierul fizic, prin urmare si cu micro-particulele care formeaza tesutul creierului. Dualismul budist e diferit de cel normal, pentru ca nu e un dualism intre minte si corp, ci mai degraba intre starile constiintei (imaterial) si atomii budisti (imaterial, deoarece atomii budisti sunt puncte de enrgie nestructurate). Aceasta filozofie e in esenta nihilista, singurele lucruri care exista sunt particulele cuantice temporare, asemanatoare celor din fizica cuantica (quark-ul, electronul, etc.).

Vedanta Hindu

Este impartita in Dvaita (dualista) si monismul Advaita (non-dualista). Nici una din ele nu se refera la dualismul minte/materie. In timp ce filozofia Dvaita recunoaste diferentele dintre Jiva (esenta eterna, suflet) si Ishvara (Dumnezeu), filozofia Advaita considera ca lumea e Brahman (realitatea transcendenta, planul divin pentru energie, materie, timp, spatiu si fiinta) si cele 3 atribute fundamentale ale sale “sat-cit-ananda” (Adevar-Constiinta-Extaz).
Advaita Vedanta insista in realizarea uniunii personale a individului cu lumea. Pana la realizarea acestei uniuni, Advait Vedanta va folosi dualismul Samkhya (cel mai vechi sistem de filozofie indian) al constiintei si materiei pentru a descrie lumea.
Pe de alta parte, Dvaita respinge notiunea de echivalare a Atman (suflet) cu Paramatman (sufletul suprem, unul din aspectele lui Brahman), ele fiind entitati diferite. Dvaita spune ca prin Mukti (stil de yoga compus din diverse filozofii yoghine), se poate obtine acelasi extaz ca si “sat-cit-ananda”, dar nu va putea fi egalat niciodata Brahman.

Dualismul sufletesc

Reprezinta o gama de credinte conform carora o persoana detine doua sau mai multe tipuri de suflete. In multe cazuri, unul dintre suflete este asociat cu functiile organice (suflet corporal), iar celalalt poate parasi corpul (suflet liber).
De exemplu, unele grupuri de eschimosi cred ca o persoana are mai multe tipuri de suflet. Unul este asociat cu respiratia, celalalt insoteste corpul sub forma de umbra. Conceptul de suflet e diferit de la grup la grup, uneori este legat de credintele samaniste.

Diteism/Biteism

In teologie, dualismul poate sa faca referire la biteism, duoteism sau diteism. Desi diteismul/biteismul implica dualismul moral, ele nu sunt echivalente: diteismul/biteismul implica, cel putin, doi zei, in timp ce dualismul moral nu implica nici o zeitate.
Ambele implica credinta in doi zei egali cu proprietati complementare sau antonime.
Diferenta e data de faptul ca biteismul implica armonie, in timp ce diteismul implica rivalitate si opozitie, cum e cea dintre Bine si Rau. Un sistem diteistic ar fi unul in care o zeitate e distructiva, iar cealalalta e creatoare. Intr-un sistem biteistic, o zeitate ar putea fi masculina, iar cealalta feminina. Principiile biteistice/ditestice nu sunt mereu atat de evidente.
De exemplu, intr-un sistem religios in care un zeu reprezinta vara si seceta, iar celalalt zeu reprezinta iarna si ploaia/fertilitatea. Marcionitii, o secta crestina denuntata drept eretica, sustineau ca Vechiul Testament si Noul Testament, sunt opera a doi zei diferiti, opusi. Amandoi intruchipau Primul Principiu, dar in religii diferite.

Surse:

http://en.wikipedia.org/wiki/Dualism_(philosophy_of_mind),

http://en.wikipedia.org/wiki/Dualism,

http://www.voxdeibaptist.com/apologetica_feb07.htm,

http://plato.stanford.edu/entries/dualism/,

http://www.allaboutphilosophy.org/dualism.htm,

http://www.iep.utm.edu/d/dualism.htm,

http://skepdic.com/dualism.html,

http://moebius.psy.ed.ac.uk/~dualism/index.html,

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/172621/dualism,

http://serendip.brynmawr.edu/Mind/Descartes.html,

http://www.kheper.net/topics/worldviews/dualism.htm,

http://en.wikipedia.org/wiki/Theory_of_forms,

http://www.philosophyonline.co.uk/pom/pom_monism_and_dualism.htm,

http://en.wikipedia.org/wiki/Theodicy,

http://serendip.brynmawr.edu/Mind/Descartes.html

http://www.voxdeibaptist.com/apologetica_feb07.htm

http://www.iep.utm.edu/d/dualism.htm

Autor: Menssana, www.adeptiisatanei.com

Existentialismul

Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de “nasterea” oficiala al acestui curent, de aceea sunt denumiti “precursori”, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de grup.
Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus, neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera “fundatia” curentului.
Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in Club Maintenant, Paris.

Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat.
Ce este existentialismul? Nu exista un raspuns concret si simplu.
E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata de existenta concreta a individului si a problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta de sine a omului.
Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre Fritz Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale “Noi cai in filozofie.Spirit, Viata, Existenta”, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane.
Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana sau ca manifestarea conceptual-explicita a unei atitudini existentiale.

Datorita marii diversitati a conceptiilor care pot fi puse in legatura cu filosofia existentiala, nu este posibila elaborarea unei definitii globale a acestui termen. Dar notiunea permite totusi restrangerea problemei la cateva teme comune.

Contingenta fiintei umane: Fiinta umana nu este o fiinta necesara; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine sa nu fie. Omul exista, pur si simplu, este o fiinta de prisos.
Neputinta ratiunii: Ratiunea nu ii este de ajuns omului pentru a-si lumina destinul.
Devenirea fiintei umane: Existentialismul nu e o filozofie a chietudinii; el il invita pe om sa-si construiasca viata prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipa a starii sale prezente.
Fragilitatea fiintei umane: Sunt mereu expus propriului meu sfarsit, distrugerii mele ca fiinta umana, deoarece eu nu exist ca atare decat prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasa care ne insoteste existenta.
Alienarea: Omul in perspectiva sfarsitului este instrainat de el insusi, nu mai are nici stapanirea, nici posesiunea sinelui.
Finitudinea si urgenta mortii: Filozofii existentialisti reactioneaza hotarat impotriva tendintei noastre de a ne ascunde acest adevar fundamental, ca existenta noastra e finita si se indreapta catre moarte.
Singuratatea si secretul: Fiecare fiinta umana se simte solitara, impenetrabila celorlalti.
Neantul: Existentialistii atei subliniaza ideea ca omul este o fiinta-a-neantului, el survine din neant si se indreapta catre el.
Devenirea personala: Omul nu trebuie sa-si traiasca viata de pe o zi pe alta, in inconstienta fata de destinul propriu, ci trebuie sa acceada la o viata cu adevarat personala si constienta.
Angajarea: Omul inseamna libertate; pentru a-si construi viata, el trebuie sa opteze, sa aleaga in permanenta, sa se angajeze in raport cu destinul sau si cu al celorlalti. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabila alegerea constienta, angajarea intr-un destin personal alaturi de ceilalti.
Celalalt: Omul constata ca in realitate nu este singur: el este o fiinta alaturi de cei cu care e nevoit sa existe; fiinta umana este fiinta-impreuna .
Viata expusa: Omul trebuie sa actioneze, sa indrazneasca, sa-si puna in joc viata – sub permanenta privire si judecata inevitabila a celorlalti.
Conform lui E. Monier, autorul lucrarii “Introduction aux existentialismes”, ar trebui adaugate si acestea:
-liberul arbitru.
-faptul ca natura umana e decisa de alegerile vietii.
-o persoana devine mai buna atunci cand se lupta cu natura lor individuala, cand se lupta pentru viata.
-nu exista decizii lipsite de stres si de consecinte.
-exista lucruri care sfideaza ratiunea.
-responsabilitatea proprie si disciplina sunt cruciale.
-societatea e nenaturala, iar traditiile religioase si seculare sunt arbitrare.
-dorintele lumesti sunt inutile.
Bineinteles ca exista si exceptii , aceste teme sunt prezentate pentru a obtine o imagine generala a gandirii unui existentialist.

Precursorii existentialismului si urmasii lor

Soren Kierkegaard (1813–1855)

Kierkegaard si-a formulat notiunea contradictorie de “adevar subiectiv” in opozitie cu ideea ca alegerile vietii au o rezolvare sau un “obiectiv” rational. De exemplu, atunci cand se alege o viata religioasa , Kierkegaard sustine ca nu exista argumente rationale care sa justifice alegerea, ci doar motive subiective, un simt al necesitatii personale si dorinta unei dedicari totale. La fel si cand se alege o viata etica, se actioneaza conform principiilor ratiunii practice, dar si asta e tot o alegere, care nu e rationala. Notiunea de “adevar subiectiv” nu inseamna, asa cum cred multi, ca e un adevar care e adevarat “doar pentru mine”. Acest adevar face referire la o rezolutie in fata necunoscutului obiectiv. Mai important decat CEEA CE e crezut, e felul CUM e crezut. De aceea Kierkegaard renunta la deliberarile filozofice calme, din care e compusa o mare parte din istoria filozofiei, renunta la motive si rationalitate si prefera sa promoveze angoasele si pasiunile, “saltul” in necunoscut si irationalitatea vietii.

Friedrich Nietzsche (1844–1900)

Nietzche considera ca exista un conflict intre mostenirea vestica a eroilor greci si istoria sa iudeo-crestina, cum ar fi diferentele dintre cele doua abordari traditionale a suferintei umane. In timp ce traditia iudeo-crestina explica suferinta prin pacat, grecii antici considerau ca suferinta profunda e o indicatie a naturii fundamental tragice umane. In prima sa carte “Nasterea tragediei”, Nietzche analizeaza arta tragediei ateniene si o considera produsul gandirii grecesti neevazive despre sensul vietii atunci cand se confrunta cu o vulnerabilitate extrema.
Nietzche era incantat de viziunea etica a grecilor, care puneau accentul pe dezvoltarea excelentei si a nobilitatii, aceste lucruri fiind opuse obsesii iudeo-crestine despre pacat si vina.
Spre deosebire de moralitatea grecilor homerici, o moralitate intemeiata pe eroism si desavarsire, moralitatea crestina e cea care transforma persoana cea mai mediocra si lipsita de orice fel de entuziasm sau de realizari, intr-un exemplu moral. Din acest punct de vedere, o persoana “buna” e cineva care nu face rau, nu incalca regulile si legile si “doreste binele”. Nietzche nu accepta faptul ca morala crestina i-a facut pe oameni sa acorde importanta vietii de apoi in detrimentul celei actuale, in loc sa promoveze o auto-desavarsire pamanteasca cat mai urgenta, morala crestina accentueaza importanta abtinerii de la actiuni “egoiste”. Persoana care nu realizeaza nimic cu sau in viata ei, cu exceptia evitarii “pacatul”, isi castiga locul in rai, in timp ce persoana creativa e “imorala” pentru ca nu isi accepta locul in “turma”. Cu alte cuvinte, prohibitiile iudeo-crestine sunt doar “mecanisme de nivelare” a umanitatii de care se folosesc cei slabi si cei mediocri pentru a dezavantaja spiritele talentate si puternice.
Totodata, Nietzche sugereaza ca ar trebui sa trecem “dincolo de bine si de rau”, dincolo de tenditele noastre de emitere a judecatilor morale si sa mergem spre o perspectiva mai creativa si naturala.
Nietzche neaga ideea lumii de apoi si pe cea a unei divinati benigne atotputernice, el sustine ca numai aceasta viata si ceea ce decizi sa faci cu ea conteaza si prin aceste lucruri a pavat drumul pentru cei care au venit dupa el.

Jean-Paul Sarte

Jean-Paul Sartre e preocupat de actiunile individului.
In general, existentialismul recunoaste faptul ca cunostintele umane sunt limitate si failibile. O persoana poate sa isi dedice viata adevarului si cautarii sale, dar asta nu inseamna ca va gasi adevarul adecvat sau ca nu il va intelege gresit. Sartre spune ca: <<Atunci cand aleg, aleg pentru toata lumea.>>
Inseamna ca decizia si actiunea lui pot schimba lumea in care traieste intr-o oarecare masura. Efectele unei actiuni sunt asemenea valurilor din mare, se propaga la infinit…sau pana lovesc tarmul.
Prin actiunile mele incep sa creez si sa definesc Eu-l care sunt, care e dincolo de un anumit punct, un Eu public, social. De aceea o actiune e asemenea Cutiei Pandorei, odata infaptuita si continutul actiunii  eliberat in lume, el nu mai poate fi recapatat.
Acest argument al lui Sartre, nu e un argument moral, ci unul ontologic, un argument al lumii, o descriere a realitatii lumii si deciziei umane.

In ”Fiinta si Neantul” , Sartre vorbeste de faurirea Eu-lui prin actiune. Adica Eu, ca om, sunt liber. Pot sa decid singur in privinta actiunilor mele. Ceea ce voi FI in final, e ceea ce decid sa fiu. Actiunile mele nu sunt triviale, ci definitivate ale Eu-lui meu.

Sartre a scris o nuvela intitulata “Fara iesire”, in ea un barbat si doua femei se trezesc intr-o camera de hotel, in ciuda tuturor stradaniilor lor, parasirea camerei se dovedeste imposibila. Curand devin constienti de o oarecare dinamica de grup, barbatul e atras de una din femei, dar ea e lesbiana si e atrasa de cealalta femeie, care la randul ei e atrasa de barbat, care o evita. Dupa ceva timp, isi dau seama ca au murit si ca au ajuns in iad. Esenta nuvelei e <<Iadul=ceilalti oameni>>.
Sartre a fost un existentialist, iar aceasta povestire e o povestire existentialista, partea cu “iadul=ceilalti oameni” e o consecinta directa a principiilor existentiale. Sartre e considerat existentialist, deoarece o vreme s-a considerat unul si pentru ca a incercat sa ofere o definitie termenului.
Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <<esenta precede existenta>>. Sartre nu credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim noi sa fie. Deci <<existenta precede esenta>>, cu alte cuvinte existentialism.
Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in lume>>. Aceasta este fundatia existentialismului.
O lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un termen existentialist indragit, e <<absurda>>. O lume fara valori si fara sens, e o lume fara standarde comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind <<bune>> sau <<rele>>, deoarece aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera Fyodor Dostoevsky in “Fratii Karamazov”: <<Fara Dumnezeu, totul e permis>>.

Dar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru intelegerea consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O lume absurda al carei continut ar fi gol si fara rost.
Dar de ce <<iadul=ceilalti oameni>>?
Daca ne traim vietile doar datorita deciziilor complet libere si autonome pe care le facem, inseamna ca nu avem nimic in comun cu ceilalti oameni. Daca adoptam un lucru care vine din partea altcuiva, un lucru care ne-ar permite sa stabilim o conexiune cu aceea persoana, acel lucru nu ar fi autentic. Daca pur si simplu se intampla ca decizia noastra sa coincida cu a altuia, atunci avem o conexiune autentica, dar foarte volatila. Pe masura ce luam noi decizii, probabilitatea conexiunilor autentice cu altii scade in mod dramatic. Propria noastra autonomie e cea care ne izoleaza. Valorile si deciziile altora, autentice sau nu, devin straine si iritante.
Ideile traditionale despre responsabilitatea morala dispar daca nu mai exista acele lucruri importante fata de care sa te simti responsabil. Sartre a incercat sa compenseze aceasta pierdere prin introducerea unui nou simt intarit al responsabilitatii. Filozofia lui Sartre spune ca o persoana e responsabila de totalitatea consecintele actiunilor sale, indiferent daca aceste consecinte pot fi prevazute sau nu.

Albert Camus

Albert Camus in eseul sau “Mitul lui Sisif” ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit.
Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad.
Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de ce nu?
Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila?
Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi restaurate printr-un simplu act de vointa. Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care îi este permisa, în situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta împotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atât în existenta, cât si în arta: “… arta este o manifestare care exalta si neaga în acelasi timp”.
Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in privinta vietii lui.
Romanului “Strainul” ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rau al spiritului”, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia în existenta este “contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii”.
Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e si esenta ei.
Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<<Existentialist>> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest lucru e intolerabil.

Martin Heidegger
In “Fiinta si Timp”, Heidegger accentueaza “necesitatea reluarii intrebarii privitoare la fiinta”. Aceste demers ce vine in continuarea ontologiei initate de Platon si de Aristotel, e pur ontologic. Numai ca in centrul “ontologiei fundamentale” heideggeriane sta, de asta data, “Dasein”-ul uman, termen ce are inteles de existenta/prezenta sau de a fi aici/ a fi acolo.. Intrebarea privitoare la fiinta ia, inca de la inceput, forma intrebarii privitoare la fiinta unei fiintari determinate.
Avand certitudinea mortii ineluctabile, Heidegger configureaza existenta umana ca o deschidere in lume si o proiectare constienta ce poate depasi cotidianul.. Heidegger isi pune deci intrebarea fundamentala asupra sensului existentei, cazuta in uitare si trivialitate, care nu ar fi fost tratata suficient in ontologia clasica, incepand de la originile sale in filosofia greaca. Este adevarat ca Aristotel prezinta in “Metafizica” sa o sistematizare a categoriilor fiintei, totusi fara a tematiza sensul existentei, care ar putea sa duca la intelegerea diversitatii ontologice. Omul, in calitatea sa de fiinta, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existenta, idee care poate fi asimilata cu cunostinta pe care o are asupra obiectelor. Aceasta cunostinta este denumita “ontica”, referindu-se la stiinta, fara a cerceta relatiile sale cu obiectele, in timp ce problema existentei obiectelor este denumita “ontologica”, in masura in care se pune problema sensului existentei, ar putea fi denumita chiar “pre-ontologica”. Intentia lui Heidegger consta in a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al cautarii sensului de a fi. Pentru ca oamenii se confrunta cu existenta intr-o forma neteoretica si numai conditionati temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nici o forma “aceasta este”. Explicarea problematicei legata de timp ofera mijloacele de examinare a sensului existentei, pentru ca existenta este inteleasa doar pornind de la forma sa temporala. Interpretarea fiintei incepe cu intelegerea temporalitatii. Din aceasta rezulta sensul unitar al structurii temporale in cele trei dimensiuni ale sale: “Viitor”, “Prezent” si “Trecut”. Aceasta conceptie a lui Heidegger a marcat o cotitura importanta in filosofia europeana, sub influenta sa imbogatindu-se curente ca existentialismul si deconstructivismul.

Existentialismul in literatura- Dostoyevsky si Kafka

Dostoyevsky in nuvela sa “Notes from Underground” vorbeste despre un om incapabil sa se adapteze la societatea in care traieste si care e permanent nemultumit de identitatile pe care si le construieste. Multe din scrierile lui Dostoyevsky, cum ar fi “Crima si Pedeapsa”, fac referire la probleme dezbatute de filozofia existentiala, in timp ce ofera directii narative ce provin direct din existentialismul secular. In “Crima si Pedeapsa” ne este infatisata viata protagonistul, Raskolnikov, in timp ce e zguduita de diverse crize existentiale, iar Raskolnikov se indreapta incet, dar sigur, spre o gandire existentiala crestina, pe care Dostoyevsky a ales sa o apere.
“Crima si Pedeapsa” e o poveste despre saracie si suferinta, elemente comune tuturor personajelor. Prin suferinta apare rationalizarea deciziilor facute si a circumstantelor in care au loc. Teoriile filozofice se dezvolta prin rationalizarea personajului. Exista doua teme filozofice: Existentialismul si Nihilismul. Raskolnikov e implicat in dezvoltarea lor, si desi aceste doua filozofii sunt intalnite des in carte, opiniile lui Dostoyevsky erau opuse lor.
Acest lucru se vede cel mai bine in ultimele capitole ale cartii, atunci cand Raskolnikov Existentialistul/Nihilistul este pedepsit pentru crima sa.
Esecul lui Raskolnikov e modalitatea prin care Dostoyevsky se impotriveste celor doua curente filozofice.

Kafka a preferat sa creeze personaje suprarealiste si alienate care se lupta cu disperarea si absurditatea vietii lor, cele mai reusite personaje se gasesc in faimoasele nuvele “Metamorfoza” sau “Procesul”.
De exemplu in “Metamorfoza” e vorba despre Gregor Samsa, un om care isi dedica viata familiei si locului de munca, fara sa ceara nimic in schimb. De abia atunci cand e transformat intr-un gandac neajutorat, incepe sa isi dezvolte o identitate proprie si o intelegere a relatiilor din jurul sau. Ideea principala e un punct de vedere existentialist care spune ca orice alegere facuta sau nu, de catre cineva, ii va guverna cursul vietii, Persoana e cea care are ultimul cuvant de spus in privinta alegerilor facute, spre deosebire de Gregor Samsa a carui lipsa de identitate a permis altora sa aleaga pentru el.
Pe de alta parte in “Procesul” e vorba de evaluarea starii mentale a personajului, Joseph K. Situatia prezentata e diferita, o situatie in care libertatea unui om, ba chiar si viata sa, sunt in pericol de a fi pierdute. Evenimentele din timpul procesului sunt o metafora a fortelor sociale exterioare ce determina nesiguranta existentiala a protagonistului. Mentalitatea lui Joseph K e asemanatoarea cu cea a lui Roquentin (personaj din nuvela“Nausea”, 1938 ,Jean-Paul Sartre ), iar conflictul dintre curte si K. pare paralel cu cel al lui Roquentin dintre minte si trup, desi conflictul lui Roquentin e rezultatul propriei minti. Desi este un contrast evident intre cauzele conflictelor celor doua personaje, Kafka isi atinge scopul intr-o maniera similara, ne ofera o concluzie tragica si profunda, viata nu are sens.

Autor: Menssana

Sursa: www.descopera.org/existentialismul

Hedonismul motivational

Ii apartine lui Jeremy Bentham si are o abordare cantitativa a problemei. Bentham crede ca valoarea placerii poate fi inteleasa prin prisma cantitatii. Adica valoarea placerii poate fi marita de durata, nu numai de numarul de placeri sau de intensitatea lor.

Bentham sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai actiunilor noastre, asta il face hedonist in privinta motivelor de actiune. Uneori motivatiile hedoniste esueaza in a genera actiuni hedoniste , iar in cazurile in care genereaza asemenea actiuni, motivatia insasi esueaza conform principiilor hedonismului. “Paradoxul” hedonismului consta in ideea ca cei motivati in favoarea placerii obtin mai putin decat ar trebui, iar cei motivati contra durerii, obtin mai mult decat trebuie.

Deci se poate spune ca hedonismul motivational consta in motivarea cuiva prin propria-i placere sau durere, incluzand faptul ca e motivat pentru placere si impotriva durerii. A fi motivat “pentru” placere si “impotriva” durerii, e o descriere a problemei in termeni de “productie”, adica e o problema de producere a placerii si de reducere a durerii, decat de exprimare a acestor lucruri.

Hedonismul normativ

Ii apartine lui John Stuart Mill, care a preferat o abordare calitativa. El credea ca exista nivele diferite de placere. Miller spune ca fiintele simple (uneori folosea porcii drept exemplu) acceseaza mult mai usor  placerile simple, din moment ce ignora celelalte aspecte ale vietii, ele se pot lafai in placere. Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea pierd din timpul destinat placerii simple.
Cei care critica abordarea cantitativa subliniaza faptul ca “placerile”, de regula, nu au trasaturi comune, cu exceptia faptului ca sunt vazute ca fiind “placute”.
Iar cei care critica curentul calitativ subliniaza faptul ca desi o placere poate fi la un nivel mai inalt decat alta, acest lucru se datoreaza altor factori, in niciun caz faptului ca e “placuta”. Termenul medical pentru cei care sunt incapabili de a obtine placere din experientele considerate de regula placute, se numeste anhedonie.

Placerea in Antichitate

Democritus pare sa fie cel mai timpuriu filozof care a adoptat o filozofie hedonista, el definea scopul suprem al vietii ca fiind “multumirea” sau “veselia”, adaugand ca “bucuria si tristetea sunt semnele distinctive ale lucrurilor benefice si daunatoarea”.
Cyrenaismul, a fost fondat intre secolele 3 si 4 B.C. si a fost fondat de catre Aristippus din Cyrene. Acest curent reprezinta una dintre primele scoli de gandire socratice, in care se punea accentul pe o parte din invataturile socratice. Socrate a zis ca fericirea e unul din rezultatele actiunii morale, iar Aristippus sustine ca placerea e binele suprem. El a gasit gratificatii trupesti, pe care le considera mai intense si preferabile celor mentale, de asemenea a refuzat abandonarea gratificatiilor imediate de dragul celor pe termen lung.
Epicurianismul e considerat de unii o forma antica de hedonism. Epicur identifica placerea cu linistea si accentua importanta reducerii dorintei fata de obtinerea imediata a placerii. Epicur sustinea ca placerile cele mai mari sunt si cele mai simple, adica o viata moderata petrecuta alaturi de prieteni si purtand discutii filozofice.

Egoismul

Hedonismul poate fi unit cu egoismul psihologic – teoria conform careia oamenii sunt motivati numai de propriul lor interes – pentru a forma hedonismul psihologic, o afirmatie pur descriptiva care sustine ca agentii cauta, in mod natural, placerea. Hedonismul poate fi de asemenea combinat cu egoismul etic – care afirma ca indivizii ar trebui sa isi caute binele propriu – formand hedonismul etic, care sustine ca ar trebui sa ne comportam in asa fel, incat sa obtinem placerea proprie.

Dar hedonismul nu e neaparat legat de egoism. Utilitarismul lui John Stuart Mill e clasificat uneori drept o forma de hedonism, deoarece judeca moralitatea actiunilor prin consecintele lor asupra binelui comun. Acesta se numeste hedonism altruist. In timp ce alte doctrine propun infaptuirea oricarei actiuni, care pe termen lung, sa aduca fericire individului, Mill promoveaza actiunile care ii fac pe toti fericiti.

A se observa diferenta dintre individualism si colectivism.
Individualismul e o pozitie morala, o filozofie politica sau un punct de vedere social care implica increderea de sine si independenta. Individualistii promoveaza atingerea scopurilor si placerilor proprii, alegerile lor fiind mai mereu in opozitie cu interferentele externe (societatea, alte grupuri sau institutii, etc.). Individualismul se opune colectivismului, care pune accent pe faptul ca orice scop comunitar, de grup, de societate sau national, are prioritate fara de scopurile individuale. Adica o societate, ca intreg, e vazuta ca avand mai mult sens si valoare, decat indivizii separati care formeaza acea societate. Individualismul se opune de asemenea oricarei alte forme de traditie sau de standard moral extern folosit pentru a limita alegerile unui individ.

E adevarat ca Epicur recomanda urmarirea placerilor proprii, dar nu a zis niciodata ca ar trebui sa ducem o viata egoista care sa ii impiedice pe ceilalti sa obtina acelasi lucru.
Unele din teoriile lui Sigmund Freud in privinta motivatiei umane au fost numite hedonism psihologic; “instinctul vietii” nu e nimic altceva decat observatia ca oamenii vor cauta placerea. Dar Freud complica lucrurile, el adauga in problema alte mecanisme, cum ar fi “instinctul mortii”. Instinctul mortii, Thanatos, poate fi echivalat prin dorinta de pace si liniste, de calm si intuneric, care pot cauza o alta forma de fericire. Din moment ce e un instinct al mortii, poate sa fie si o dorinta pentru moarte. Freud a lasat ca motivator principal instinctul de supravietuire si pentru ca ipotezele sale au fost invalidate de testari subiective, aceste lucruri ridica probleme serioase in privinta teoriilor freudiene.

Sursa: www.descopera.org

“Salvatorul” Iisus Hristos

Numele Hristos este traducerea cuvîntului “mesia” (mai precis maşiah) din ebraică, însemnand „unsul”. apelaţia dată de evrei celui care va fi trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rând o misiune de salvare a poporului evreu. O astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David, care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic, era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci sunt dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt, nu în cer. Deci nici această caracteristică nu a îndeplinit-o.

În misiunea “salvatorul” era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Chiar şi familia lui credea că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus, mai cu seamă, cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că, cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imaginăm că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blesteme ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

Invăţăturile lui Iisus

Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate va muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om, cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

Doctrina pacatului

Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, şi că nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate ca atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

Cum deosebeşte Iisus oamenii lui Dumnezeu de cei ai diavolului?

Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

Creştinismul şi fructele date de pomul sădit de Iisus

Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează ca învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor ii vor bântui toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, fiind cînd pumnal, cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămînt, deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

Misiunea “salvatoare” a lui Iisus

Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

Cine a fost Iisus?

Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi capacitatea socială a unora care pozează ca fiind creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.

Puterea politică şi creştinismul

Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?

Acest articol a fost trimis de un anonim semnat “Un Om”, sub forma de comentariu. Nu suntem responsabili de continutul acestui articol. Drepturile de autor ii apartin.

Scurta biografie

Marchizul a avut o viata scandalos de libertina, profitand in repetate randuri in castelul sau din Lacoste, de prostituate si de angajatii de ambele sexe. A avut chiar si o aventura cu sora sotiei sale, Anne-Prospere. Printre altele, a fost acuzat si de blasfemie, o crima foarte serioasa, la aceea vreme.
Printre primele scandaluri faimoase ale lui Sade, a fost cel din 1768. In scandal a fost implicata Rose Keller, despre care inca nu se stie daca era sau nu o prostituata. Marchizul fost acuzat ca ar fi sechestrat-o in castelul sau, unde ar fi abuzat de ea, atat sexual cat si fizic. Rose a reusit sa scape din castel. In aceasta perioada, soacra Marchizului, a obtinut o lettre de cachet (in care Sade era scos de sub jurisdictia legii din ordinul regelui) . Desi l-a salvat pe moment, acelasi tip de scrisoare urma sa aiba, mai tarziu, efecte dezastruoase asupra Marchizului.
Incepand cu 1763, Sade a trait in apropierea Parisului. Dupa ce cateva prostituate au inaintat plangeri impotriva lui, Sade a inceput sa fie supravegheat de politia locala, care a tinut o evidenta escapadelor sale. Dupa cateva perioade scurte de detentie, Sade a fost exilat in castelul sau din Lacoste, in 1768.
Un alt incident a avut loc in Marsilia, in 1772. In acest incident, a fost acuzat de intoxicare non-letala a prostituatelor cu un asa-zis afrodisiac spaniol si de sodomie cu servitorul sau Latour. In acel an, ambii barbati au fost condamnati la moarte in absentia pentru faptele de mai sus. Ei au fugit in Italia, unde Sade a luat-o si pe sora sotiei lui cu ei. Datorita acestui fapt, soacra sa a obtinut din nou de la rege, o lettre de cachet, dar de data asta a cerut intemnitarea fara proces sau drept de apel a Marchizului.
Pe la sfarsitul anului 1772, Sade si Latour au fost capturati si inchisi in Fortareata Miolans,  dar au reusit sa evadeze 4 luni mai tarziu.

Sade s-a ascuns in Lacoste, unde i s-a alaturat si sotia sa, devenita complice al aventurilor sale. In Lacoste a angajat o serie noua de servitori, dar acestia se plangeau de abuzurile la care erau supusi si fugeau. Sade a fost fortat sa fuga in Italia, din nou. In aceasta perioada, a scris “Voyage d’Italie”, aceasta impreuna cu alte lucrari scrise in calatoriile sale, nu a fost tradusa niciodata in engleza.

In 1776 se intoarce in Lacoste, unde isi reia seria de angajari si abuzuri asupra servitorilor. Datorita acestor lucruri, in 1777, tatal uneia dintre fete, vine in Lacoste sa isi recupereze fiica, cu aceasta ocazie isi descarca arma in directia Marchizului, dar nu il nimereste.In acelasi an, Marchizul e inselat, e chemat urgent la capataiul mamei sale bolnave din Paris, care de fapt murise de ceva vreme. Aceasta masinatiune duce la arestarea lui si inchiderea sa in castelul Vincennes.
Desi reuseste sa evite pedeapsa cu moartea, el ramane inchis din ordinul regelui. Reuseste sa evadeze, dar e prins repede. Marchizul incepe sa scrie din nou si intalneste un coleg de breasla, Contele de Mirabeau, un alt scriitor erotic. Desi aveau acest lucru in comun, cei doi ajung sa se urasca reciproc.
In 1784 fortareata Vincennes e inchisa, iar Sade e transferat in Bastilia. Pe 2 iulie 1789, el a strigat de la fereastra celulei sale, catre multimea de afara: “Se ucid prizonieri aici!”, acest lucru a produs o mica revolta.
Doua zile mai tarziu a fost transferat la azilul de nebuni Charenton. Asedierea Bastiliei, preludiul Revolutiei Franceze, a avut loc pe 14 iulie.
In tot acest timp a lucrat la magnum opus-ul sau “Les 120 Journées de Sodome”. A fost eliberat din Charenton in 1790, dupa ce noul guvern a abolit notiunea de “lettre de cachet”. Sotia sa a obtinut divortul, la scurt timp dupa punerea sa in libertate.

In perioada cuprinsa intre 1790 si 1801, Sade a publicat o parte din scrierile sale sub protectia anonimatului, a intrat in politica si a devenit obez si aproape falit.
In 1801 Napoleon Bonaparte a ordonat arestarea celui care a scris cartile “Justine” si “Juliette”. Sade a fost arestat si inchis fara proces, a fost initial dus la Sainte- Pelagie, dar in urma acuzatiilor de seducere a celorlalti prizonieri, a fost mutat in fortareata Bicetre.
Datorita interventiei familiei sale, a fost declarat nebun si transferat in azilul de nebuni Charenton. Directorul acestei institutii, Abatele de Coulmier, i-a permis sa puna in scena, cu ajutorul celorlalti pacienti, cateva din nuvelele sale. Aceste puneri in scena au fost prezentate publicului parizian. Coulmier si noua sa abordare a psihoterapiei a intampinat multa opozitie. In 1809, politia ordona mutarea lui Sade in carcera si ii interzic accesul la hartie si instrumente de scris, iar in 1813 guvernul il obliga pe Coulmier sa anuleze toate spectacolele de teatru.
Sade incepe o noua aventura, seduce pe fiica de 13 ani al unuia dintre angajatii de la Charenton, Madeleine Leclerc. Relatia a durat aproape 4 ani, pana la moartea lui Sade. In testamentul sau a lasat dispozitii clare in care se opunea oricarei incercari de deschidere a corpului sau, si mai cerea ca timp de 48 de ore de la moartea sa, cadavrul sau sa ramana in celula in care a murit, abia apoi sa fie ingropat. Un pic mai tarziu, craniul sau a fost luat pentru studii frenologice. Fiul sau a ars toate manuscrisele nepublicate, inclusiv “Les Journées de Florbelle”, o lucrare imensa multi-volum.

De Sade in societatea si cultura moderna

Numele familiei De Sade a fost aparat de abia in secolul 20 de catre Xavier de Sade, datorita interesului sau pentru operele Marchizului. Pana in 1948, Xavier a stiut foarte putine despre stramosul sau si operele sale, deoarece cea mai mare parte a lor au ramas nepublicate si necitite pe teritoriul Frantei pana in 1960. In aceasta perioada, Xavier a gasit o lada care continea jurnalele, scrisorile, manuscrisele si diverse documente legale care au apartinut Marchizului. Xavier a permis biografului Gilbert Lely sa publice aceste documente, intre anii 1948-1960.
In prezent, Xavier si familia sa, detin drepturile de autor asupra operei Marchizului, au obtinut aceste drepturi printr-o manevra legala dubioasa, deoarece Marchizul de Sade a murit cu aproape doua secole in urma, deci dreptul sau de autor a expirat.

Exista multe referinte in cultura populara despre Marchizul de Sade, inclusiv biografii si lucrari fictionale. Numele sau e folosit in diverse moduri pentru a evoca violenta sexuala, licentiozitatea si libertatea de exprimare. In cultura moderna, operele sale sunt privite drept o analiza  a felului in care puterea si economia functioneaza, dar si ca literatura erotica. Cuvintele sale explicite au constituit arma perfecta pentru societatea elitista corupta si valorile sale ipocrite, datorita carora a fost inchis.
Sade a devenit simbolul luptei artistului cu cenzura.

“Justine” a fost si e cea mai faimoasa lucrare a lui Sade, in ea se descriu peripetiile sexuale ale unei tinere fete. Sade scris o prima versiune pe vremea cand era inchis in Bastilia, definitivand-o in libertate. In filozofia lui Sade, Dumnezeu e rau, iar nedreptatile suferite de Justine sunt rezultatul negarii acestui lucru. Insusi Sade a declarat ca Justine e o carte “capabila sa il corupa si pe Diavol” si a negat ca el ar fi scriitorul. Conform lui D. J. Enright, filozofia lui Sade era foarte simpla: “daca savurezi raul, inseamna ca Natura a dorit sa fii rau, deci ar fi o rautate din partea ta, sa incerci sa fii bun”. Unii scriitori din secolul IX, au fost inspirati de ideea lui Sade, conform careia omul ar trebui sa se lase in voia instinctelor sale.

Sade s-a folosit de o multitudine de mijloace pornografice, care au dat nastere la lucrari provocatoare, pentru a subjuga valorile morale dominante a timpului sau,  iar acest lucru a inspirat multi artisti din diverse domenii. Cruzimile descrise in operele sale au dat nastere conceptului de sadism. Dar lucrarile lui Sade, sunt tinute in viata de artistii si intelectualii zilelor noastre, datorita faptului ca denota o filozofie a individualismului dus la extrem,  o filozofie care s-a transformat in realitate datorita liberalismului economic din secolele urmatoare.

Autor: Menssana

Pseudostiinta-definitie si caracteristici

Pseudostiinta consta dintr-un anumit volum de cunostinte, metodologii si/sau practici care încearca în mod eronat, deliberat sau prin ignoranta, sa treaca drept stiintifice .
Standardele pentru determinarea unui volum de cunostinte, metodologii sau practici drept nestiintifice includ lipsa de rezultate experimentale, nefalsificabilitate, neaplicarea metodei stiintifice sau a principiului parcimoniei (cunoscut si ca Briciul lui Occam sau Lama lui Occam).
Se considera adesea de catre unii comentatori ai fenomenului pseudostiintific ca unele forme ale pseudostiintelor nu sunt decît o distractie nevinovata. Altii, asa cum sunt Richard Dawkins si Carl Sagan considera ca toate formele de pseudostiinta sunt daunatoare, chiar daca nu ofera un pericol imediat pentru adepti.
Promovarea pseudostiintelor se face din diverse motive, de la simpla ignoranta sau naivitate referitoare la natura stiintei si a metodei stiintifice, mergând pîna la frauda deliberata realizata în scopuri financiare sau politice.

Clasificarea pseudostiintelor

Pseudostiintele pot fi identicate prin prezenta uneia din urmatoarele caracteristici:
-prezentarea de afirmatii si teorii fara legatura cu rezultatele experimentale obtinute;
-prezentarea de afirmatii care nu pot fi verificate sau dovedite false, violând falsificabilitatea;
-prezentarea de afirmatii care contrazic rezultatele experimentale cunoscute;
-neoferirea posibilitatii experimentale de a obtine rezultate reproductibile;
-evitarea revizuirii rezultatelor de mediul academic înaintea publicarii lor, numita stiinta prin conferinta de presa
-afirmarea ca o teorie prezice ceva desi nu o face;
-afirmarea ca o teorie prezice ceva care nu se confirma în practica;
-violarea principiului parcimoniei, principiul euristic care cere alegerea explicatiei care solicita un minimum de presupuneri aditionale atunci când sunt posibile mai multe explicatii viabile;
-lipsa de progres spre obtinerea de noi probe ale afirmatiilor facute.

Pseudostiinta se distinge de revelatie, teologie sau spiritualitate prin pretentia de a folosi mijloace “stiintifice”. Sistemele de idei care se bazeaza pe cunostinte “divine” sau “inspirate” nu sunt considerate pseudostiinta daca acestea nu pretind ele însele ca ar fi stiintifice sau nu încerca sa modifice bazele stiintei. De asemenea colectiile de informatii practice care nu se pretind a fi stiintifice nu sunt considerate pseudostiinta.

Ivan Kelly a publicat multe articole critice despre astrologie, el crede ca astrologia:
“…nu are relevanta pentru intelegerea propriei persoane sau a locului nostru in Univers. Sustinatorii moderni ai astrologiei nu pot argumenta legatura dintre asociatiile astrologice si evenimentele terestre, nu au o explicatie plauzibila pentru afirmatiile lor si nu au adus nici o contributie cu valoare cognitiva, in nici un camp al stiintelor sociale…”

Chiar si asa, astrologia are milioane de de “credinciosi” si a supravietuit mii de ani. Caldeenii si asirienii antici se ocupau cu divinatia astrologica, acum vreo 3000 de ani. Prin 450 B.C.E. babilonienii au creeat zodiacul cu 12 semne, dar grecii (din perioada lui Alexandru Cel Mare pana in perioada cuceririi lor de catre romani) au fost cei care au furnizat primele notiuni fundamentale de astrologie moderna.
Raspandirea astrologiei a fost oprita de cresterea popularitatii crestinismului, care punea accentul pe interventia divina si liber arbitru. In timpul Renasterii, astrologia si-a recapatat popularitatea, in parte datorita interesului pentru stiinta si astronomie. Teologii crestini erau impotriva ei, iar in 1585 Papa Sixtus al V-lea a condamnat-o. In acelasi timp, lucarile lui Kepler si a altora, au subminat principiile astrologiei. Popularitatea si longevitatea astrologiei sunt, bineinteles, irelevante pentru adevarul continut de astrologie, in oricare dintre formele sale.

Cea mai populara forma de astrologie traditonala vestica e cea a soarelui, de genul horoscoapelor gasite in majoritatea ziarelor. Horoscopul e o prognoza astrologica. Acest termen e folosit si pentru a descrie harta zodiacului din momentul nasterii cuiva. Zodiacul e impartit in 12 zone ceresti, fiecare zona poarta denumirea constelatiei din cadrul ei (Taur, Leu, Pesti, etc.). Traseele aparente ale soarelui, lunii si a celorlalte planete sunt incorporate in zodiac. Din cauza schimbarii de directie a echinoctiilor, punctele de echinoctiu si solstitiu s-au mutat cu aproape 30 de grade in ultimii 30 de ani. Prin urmare, constelatiile zodiacale, care si-au primit numele in timpuri stravechi, nu mai corespund cu segmentele de zodiac reprezentate de semnele lor.
De asemenea ar trebui sa existe 13 semne zodiacale, in loc de 12.
Procesiunea echinoctiilor e cauzata de faptul ca axa de rotatie (care produce ciclul zi-noapte) si axa de revolutie a pamantului in jurul soarelui (care marcheaza terminarea anului) nu sunt paralele. Intre ele exista o diferenta de 23 1/2 grade, care le impiedica sa se alinieze, adica axa de rotatie a pamantului e inclinata. Aceasta inclinatie e raspunzatoarea de producerea anotimpurilor, un lucru inteles de Ptolemeu, dar care ramane de neconceput pentru alte persoane din vremea noastra. Ptolemeu a inteles ca axa de rotatie a pamantului era un cerc cu raza de 23 1/2 grade si cu o perioada de 26.000 de ani. A dedus aceste lucruri prin comparatia facuta cu insemnarile facute de sumerieni cu 2.000 de ani inaintea sa. El nu a inteles forta din spatele acestei miscari, dar a inteles miscarea.
Soarele e raspunzator de procesiunea echinoctiilor, luna are si ea o mica contributie, dar soarele e cauza principala, de aceea semnele zodiacale antice nu mai coorespund cu pozitia actuala a soarelui
O modalitate simpla de separare a semnelor zodiacale ar fi impartirea in “felii” de 30 de grade, asa cum a facut Ptolemeu, dar mentinand centrarea “feliilor” pe tiparele astrologice. Aceasta metoda ar apropia durata semnelor astrologice de 30 de zile si ar elimina cel de al 13-lea semn (Ophiuchus), dar semnele moderne tot s-ar diferentia de cele antice, printr-un semn zodiacal.

Astrologii traditionali vestici se impart in astrologi tropicali si siderali. Anul tropical sau solar, e masurat in functie de soare si e reprezentat de perioada de timp dintre echinoctiile vernale succesive (365 de zile, 5 h, 48 m si 46 s). anul sideral e perioada de timp necesara unei orbite complete a pamantului in jurul soarelui (365 zile, 6 h, 9 m, 9.5 s). Anul sideral e mai lung decat cel tropical in cauza procesiunii echinoctiilor.
Astrologia siderala foloseste constelatiile actuale in care soarele se afla in momentul nasterii, drept principiu de baza, astrologia tropicala foloseste sectorul de 30 de grade din zodiac ca principiu de baza. Astrologia siderala e practicata de o minoritate de astrologi si isi bazeaza prognozele pe constelatiile apropiate de soare in momentul nasterii.
Astrologia tropicala e cea mai populara forma si isi bazeaza predictiile pe o perioada din an, in care sunt facute, ignorand de regula pozitia soarelui si a constelatiilor. Are la baza lucrarile lui Ptolemeu.

Ptolemeu a avut la dispozitie Biblioteca din Alexandria, a fost autorul a doua lucrari importante care au devenit fundatia teoriilor astronomice si astrologice pentru urmatorii 1500 de ani. Textul astrologic este cunoscut sub numele de Tetrabiblos (cunoscut si ca Quadrapartitium sau Cele Patru Carti) si continea suma cunostintelor astrologice grecesti si mesopotamiene. Printre altele a ajutat la investirea zodiacului tropical drept zodiac vestic.Deoarece Ptolemeu a zis ca zodiacul ar trebui sa fie legat de anotimpuri, ci nu de constelatii.

Conform unora dintre astrologi, datele existente sprijina ipoteza conform careia exista o relatie intre corpurile ceresti si evenimentele umane. Cum ar fi relatia dintre semnele astrologice si atletism. Chiar si o corelatie importanta, din punct de vedere statistic, intre x si y, nu reprezinta o conditie suficienta pentru a crede in legatura cauzala dintre ele, cu atat mai putin sa credem ca x e cauzat de y. Corelarea nu dovedeste cauzalitatea, dar e extrem de atractiva pentru cei care apara astrologia.

Lungimea duratei menstruatiei la o femeie corespunde cu fazele lunii si campurile gravitationale ale soarelui si lunii sunt suficient de puternice pentru a cauza mareele de pe pamant. Daca luna poate afecta mareele, atunci inseamna ca poate afecta si o persoana, nu? Dar in ce fel sunt mareele analoage unei persoane? Ni se aminteste ca viata umana a inceput in marea amniotica, iar corpul uman contine 70% apa. Daca scoicile isi inchid si deschid valvele in functie de maree, care e influentata de fortele electromagnetice si gravitationale a lunii si a soarelui, iar oamenii contin multa apa, nu e evident ca luna influenteaza si oamenii? Poate ca e evident pentru unii, dar dovezile care sa vina in sprijinul acestor efecte lunare, nu exista.

Astrologii emfazeaza importanta pozitiei corpurilor celeste in momentul nasterii. Dar nasterea, ca proces, nu este instantanee. Nu exista un moment anume, un moment unic, in care o persoana e nascuta. Faptul ca undeva, cineva noteaza data si ora nasterii e total irelevant. Cand se naste omul? Cand se rupe apa? Cand are loc prima dilatare? Atunci cand iese la lumina primul fir de par sau un degetel? Atunci cand e taiat cordonul ombilical? Cand are loc prima respiratie? Sau atunci cand doctorul sau asistenta se uita la ceas si noteaza ora nasterii?

De ce sunt mai importante conditiile initiale, pentru personalitatea si caracterul cuiva, decat conditiile care urmeaza? De ce este mai important momentul nasterii decat momentul conceptiei? De ce nu se tine de cont de influenta majora a corpului celest cel mai apropiat de noi, planeta Pamant, si se tine cont de corpurile aflate foarte departe de noi, a caror influenta ar trebui sa fie anulata oricum de catre cea a Pamantului?

Nimeni nu spune ca pentru a intelege efectele lunii asupra mareelor sau cartofilor, trebuie sa intelegem conditiile initiale a Singularitatii de dinainte de Big Bang, sau pozitia stelelor si a planetelor atunci cand acel cartof a a fost cules. Daca vrei sa stii cand va fi refluxul de maine, nu trebuie sa stii care a fost pozitia lunii deasupra primului ocean format pe pamant sau daca oceanul a aparut inaintea lunii sau vice-versa. Conditiile initiale sunt mai putin importante decat cele prezente daca vrem sa intelegem efectele asupra raurilor sau legumelor. Daca e adevarat pentru maree si legume, de ce nu ar fi adevarat si pentru oameni?

Cei care apara astrologia sustin precizia horoscoapelor profesionale. Astrologia “functioneaza”, dar ce inseamna asta?
In general, asta inseamna ca exista o multime de clienti satisfacuti si ca un astrolog poate manipula orice eveniment pentru a fi incadrat intr-un grafic.
Astrologia nu poate face prognoze exacte despre oameni sau evenimente umane. Exista multi oameni multumiti de astrologul lor si de horoscopul lor exact sau de sfaturile date de astrolog. Dar aceste lucruri nu constituie argumente, ci doar ne demonstreaza efectul Forer si cel al gandirii selective, care elimina lucrurile care i-ar putea infirma credinta.
Toate lucrurile care apar in horoscoape sunt vagi si se potrivesc unui numar foarte mare de oameni.

Sursa Descopera.org

Cultul.
Termenul de “cult” se refera la gruparile religioase neconventionale, desi uneori e folosit in indicarea grupurilor non-religioase care au in comun cu alte culturi religioase, mai multe aspecte importante. Desi am fi inclinati sa credem ca orice grupare de oameni, care sunt uniti printr-o ideologie comuna, ar putea capata statutul de cult, gresim.

Acest termen descrie cel mai bine gruparile de genul Bisericii Scientologice, Ordinul Templului Solar (74 de sinucideri in 1984) , Poarta Raiului (39 de sinucideri in 1997) , Raelienii, Urantienii, adeptii lui Sathya Sai Baba sau Prem Rawat sau acel grup care l-a urmat pe Jim Jones, in Guyana, unde peste 900 din adeptii sai s-au sinucis in grup, in 1978.

Idei de cult esentiale:

-adeptul vede situatia drept NOI (credinciosii) versus EI (necredinciosii), asta implicand alienarea totala fata de EI.
-tehnici de indoctrinare subtile, dar intense, folosite pentru a recruta si subjuga membrii.
-liderul carismatic.

Cultismul implica credinta ca tot ce e in exterior sau provine din exteriorul cultului e rau si amenintator; in interiorul cultului fiind singura sansa de salvare si mantuire, acestea numai cu ajutorul liderului, bineinteles.
Tehnicile de indoctrinare variaza, de la cult la cult:
-expunere prelungita la stres si oboseala, izolare, presiune si tensiune sociala, auto-critica excesiva si umilire, teama, anxietate si paranoia, controlul asupra informatiilor, atribuirea unor obligatii cu mult peste puterile sau responsabilitatile membrului si folosirea auto-hipnozei pentru a induce experientele “spirituale”.

Exista si o parte pozitiva a culturilor, membrul obtine iubire, un sentimente de apartenenta sau a un scop special, se simte protejat, eliberat de raul din aceasta lume, etc. Daca culturile nu ar fi axate pe satisfacerea acelor nevoi, pe care viata din afara cultului nu le poate satisface complet, culturile ar inceta sa existe.

Membrii de cult.

O prejudecata des intalnita in privinta cultistilor e ca fie sunt nebuni, fie sunt “spalati” pe creier. Nu exista dovezi concrete care sa sustina acest tip de afirmatie. In general, afirmatia aceasta se bazeaza pe ideea subiectiva ca nici un om normal nu ar crede in lucrurile in care cred membrii cultului.
De exemplu, cei 39 de membri ai Portii Raiului credeau ca sufletele lor vor fi preluate de o nava spatiala, care ii va duce la urmatorul “nivel”. Ei credeau ca liderul lor, Marshall Applewhite, era Hristos si urma sa ia cu el pe cei putini, dar alesi, pentru o viata mult mai buna, traita pe undeva prin spatiul cosmic, poate sa lucreze si sa traiasca pe o nava spatiala, asa cum se face in serialul T.V. despre nava Enteprise. Tot la bordul navei urmau sa primeasca corpuri noi, asexuate, fara par sau dinti, dar cu ochi si urechi vestigiale. Pentru multi oameni, acest set de credinte era echivalent cu nebunia. Pentru cei din afara cultului, e de neconceput ideea ca cineva ar accepta aceste credinte puerile.
Dar daca privim mai de aproape, credintele celor din Parta Raiului sau din Biserica Scientologica, nu difera prea mult fata de cele ale miliardelor de oameni “normali”: iad si rai, ingeri si Satana, zei crucificati, invieri, reincarnari, mesia, trinitati, etc.

Dupa cum vedeti, citatul de la inceputul articolului, e cat se poate de adevarat.
O iluzie e numita boala mentala atunci cand e impartasita de un individ, impartasita de cativa devine cult, impartasita de multi devine religie.

E adevarat ca liderii de cult sau fondatorii de religii, dau uneori semne de boli mentale, cum ar fi deziluzii de grandoare sau aud voci “divine”. Dar asta nu inseamna ca si adeptii lor sunt la fel. Unii dintre ei chiar au probleme serioase, dar nu toti. Liderul de cult trebuie sa fie foarte atractiv pentru cei pe care vrea sa ii converteasca. Majoritatea liderilor de cult trebuie sa satisfaca o nevoie fundamentala, de regula pe cea de a avea pe cineva in care sa te increzi total, de care sa depinzi, cineva care sa de-a sens si directie vietii tale, care sa iti asigure un scop si o esenta. Viata de grup din cadrul cultului are acelasi rol.
Membrii culturilor sunt inselati si manipulati, putem zice asta fara nici o urma de indoiala. Tactici severe de control sunt folosite pentru a tine “oaia” in “turma”, una din ele e intreruperea legaturii cu lumea externa, cu familia, cu prietenii, cu evenimentele exterioare, etc. Dogmele cultului sunt “intarite” de grup prin repetarea lor la nesfarsit. Toate aceste lucruri culminand cu inocularea paranoiei (nimeni nu scapa nepedepsit, ochiul divin urmareste tot).
Izolarea, “intarirea” principiilor de grup si inocularea paranoiei sunt principii folosite de unii parinti asupra copiilor lor, de unii lideri politici asupra cetatenilor lor, chiar si de unii terapeuti asupra pacientilor lor.
Cu alte cuvinte, controlul oamenilor prin aceste mijloace, nu se face doar in cadrul culturilor. Trebuie luata in calcul si posibilitatea ca cel care aplica aceste metode, chiar iubeste partenerul, copilul, cetateanul, etc. chiar crede ca ceea ce face e corect si ca cei din exterior, pur si simplu nu inteleg ce face el.
In timp, membrii culturilor devin paranoici si ajung sa creada ca guvernul, familia si fostii prieteni nu sunt de incredere. Devin tot mai izolati si entuziasmati in legatura cu credinta lor care ii va salva, atat pe ei cat si pe altii. Unii incep sa stranga adevarate arsenale pentru a face fata Apocalipsei ce va veni. Altii se ofera complet salvatorului lor, atat cu corpul cat si cu mintea, fiind in stare sa se sinucida sau sa ucida pentru el. Pentru cei din afara grupului, viata acestor oameni nu are nici un sens sau vreo insemnatate pe care ei sa o poate intelege, dar asta nu inseamna ca membrii cultului sunt nebuni, lunatici, idioti sau zombi.