Originea pacatului stramosesc

Dogma spune: originea pacatului stramosesc se afla in neascultarea protoparintilor nostri, Adam si Eva, care, ispititi de diavol, nesocotesc vointa divina, calcand porunca lui Dumnezeu, de a nu manca dintr-un anumit pom (implicit al Cunoasterii). Dogma general acceptata daca n-ar exista cateva probleme de intelegere si sintaxa – au fost Adam si Eva parintii umanitatii (stiintific imposibil), de ce a existat un diavol in momentul creatiei (intrebare la care religia nu a putut raspunde pana in prezent) si, mai ales, de ce divinul a interzis Cunoasterea omului?
Reprezinta toate acestea alegorii, poate metafore spirituale ale dezvoltarii umanitatii de-a lungul istoriei, simboluri transcedentale sau “fapte reale”?
Am subliniat cateva cuvinte-cheie pentru d-voastra. Vi se par “obisnuite”? Ce va imprima in minte aceste “simple” cuvinte? Au o anumita rezonanta, o anumita predispozitie. Si totusi, oare prin educatie, nu una exagerata?
Revenim la starea primordiala a omului cu “menirea” de a deveni “dupa asemanarea” lui Dumnezeu.
Omul picase examenul moral.Cu alte cuvinte, Creatorul dorea o noua confesiune de credinta,un nou juramant de supunere pentru ca Omul sa reintre in gratiile Divinitatii.

“Nu era folositor ca omul sa dobandeasca nemurirea fara sa fie ispitit si incercat, ca sa nu cada in mandria si osanda diavolului” spunea Sf. Ioan Damaschin. Incercarea prealabila apare ca necesara, caci cel neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic (cf. Is. Sirah 34,10). Cu alte cuvinte, asta suna a initiere. Zeul incearca sa-i ofere omului libertatea sau sa-l inrobeasca. Aici, tagma prelatilor a gasit raspunsul perfect pt a ocoli dilema – ii ofera libertatea morala, spun acestia. Cata ipocrizie!
Importanta poruncii data primilor oameni este de drept unica, insa pt ca ea cuprindea intreaga lege morala, comunicata lor de Dumnezeu. Ca atare, daca premisa de la care se porneste este falsa, la fel va fii si concluzia. Supunerea fata de zeu sau inaltarea prin forte proprii. Si, pana la urma, se pare ca tocmai asta ne-a fost interzis. O sclavie intelectuala..
Culmea ironiei, in Geneza Omul-Adam nu isi marturiseste vina, caci fara vina (de orice natura) nu poate exista pacat. Omul isi marturiseste doar rusinea “sunt gol si m-am ascuns”.
Dogmaticii si scolasticii in ultima instanta afirma ca orice interpretare alegorica se exclude atat prin importanta faptului istorisit relativ la originea raului din lume, interpretarea alegorica neaducand aici decat confuzii, cat si prin claritatea cu care vorbesc textele biblice ulterioare despre istoricitatea caderii primilor oameni (Sir 25,27;Sol 2,24;2 Co 11,3;1 Tim 2,14). Cei doi pomi din gradina Edenului, pomul cunoasterii binelui si raului si pomul vietii sunt pomi adevarati, afirma teologii, obisnuiti, reali.
Va las singuri sa comentati aceste “afirmatii”.

“Inceputul pacatului este mandria” (Sir 10,13)
“Primul om care a cazut in pacat prin mandrie,dorind a fi ca Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur)
Asadar, pacatul lui Dumnezeu este pacat de moarte. Si, pana la urma, ce este rau in a vrea sa fii ca Dumnezeu? Asemeni lui, cum ne recomanda in atatea locuri Scripturile. Si Lucifer a vrut sa fie asemeni lui. Se pare ca istoria se repeta. Si el a fost alunga din Rai precum Omul din Gradina Edenului.
Ipotetic, probabil Adam a vrut sa cunoasca adevarata Lumina, sa fie asemeni zeului, sa cunoasca. Stim cu totii ca elevii si-au intrecut adeseori mentorii. Un zeu prea gelos, prea exigent in a-si impartasi cunostintele cu propria “creatie”. Uneori creatia ajunge sa intreaca Creatorul. Ne aducem cu totii aminte de mitul lui Pygmalion si al Galateei. Zeul le-a refuzat cunoasterea? Cu ce le-ar fi facut rau? Daca este sa dam crezare textelor biblice aceasta nu le-a adus raul, ci, din contra. Blestemele falsului zeu (moarte si suferinte) au fost adevaratele catastrofe. Nu a fost un gest parintesc, ci autocrat, dictatorial.
Dar astea sunt doar simple vorbe in vant – Adam si Eva, copacul cunoasterii, Dumnezeu si gradina Edenului sunt doar o metafora pentru a sublinia conditia nealterata a Omului inainte de a intra in “lume”. Pierderea nevinovatiei primordiale, pierderea esentei, a sacrului, a unei lumi dorite.

Cum pot crede azi intr-un pacat transmis peste mii de generatii? Cum pot crede azi intr-un pacat transmis indirect, habitual de care nu sunt vinovat? De care nu ma simt vinovat? Cum pot fi inca un “fiu al maniei”? (Ef 2,3)
De aceea, recunoscand neputinta patrunderii dogmei prin ratiune, aceasta poate fii primita numai prin “credinta”, caci este intemeiata, spune traditia, pe cuvantul lui Dumenzeu. Nu aveti decat sa credeti!
Nu voi accepta un pacat pe umerii mei, nici macar Pacatul Originar, care dealtfel nu apare ca fiind transmis nicaieri in Sf. Scriptura.

Afirmarea existentei si universalitatii acestui pacat este cu atat mai mult ilogica. Astfel, maniheii si priscilienii considerau firea omului rea in sine; origenistii sustin ca raul provenea dintr-un pacat savarsit de suflete inainte de incorporarea in trupuri; pelagienii considerau pacatul lui Adam exclusiv unul personal, parere pe care o imparteau si socinienii si rationalistii.
Ca sa nu mai discutam despre diferentele confesionale intre ortodocsi, catolici si protestanti.

Pacatul a fost probabil cea mai temuta arma a Evului Mediu, a inchizitiei, a prelatilor in general si a Bisericilor in special. Iar pacatul originar a fost cea mai reusita inventie de la Adam incoace.
Realitatea lui – istorica, materiala sau morala poate fi contestata de orice om de bun simt. Nu trebuie neaparat sa fii teolog sau invatat.
Intr-adevar, Omul a pierdut ceva pe drum. Si-a pierdut Sinele si Inspiratia. Si-a pierdut Scopul si modalitatea de a-l atinge. A uitat care sunt adevaratele lucruri importante in viata. A uitat sa se opreasca si sa admire. A uitat sa repire si sa traiasca.
Si-a umplut templele de zei si mintea de pacate inchipuite. A uitat ce este important si ca acest dar nu vine de la vreun zeu necunoscut ci este inerent firii umane. A uitat, din nou, sa aleaga si sa simta.

Asta cautam azi…

Autor: Dell, editor www.adeptiisatanei.com

Eudemonismul, etica greceasca.

Etica greceasca antica se numeste eudemonism. Teoria morala care uneste virtutea ( “arête” ) cu fericirea ( eudaimonia ) se numeste eudemonism. Incercarea de a defini relatiile dintre acestea doua, e una din preocuparile centrale ale eticii antice si un subiect de polemici. Din aceasta cauza sunt mai multe varietati de eudemonism. Doua dintre cele mai influente forme de eudemonism, sunt cele ale lui Aristotel si a Stoicilor. Aristotel considera ca virtutea si exercitarea ei, reprezinta una dintre componentele cele mai importante ale eudaimoniei, dar recunoaste importanta valorilor pozitive externe cum ar fi sanatatea, bogatia si frumusetea. Stoicii au un concept diferit, ei au facut din virtute singura componenta a eudaimoniei, ignorand astfel necesitatea bunurilor externe.

In termeni etimologici, eudaimonia deriva din adjectivul eudaimon. Acesta la randul sau, e compus din din “eu” care inseamna “bine” si “daimon”, care se refera la un gardian spiritual. De aceea pentru a fi eudaimon trebuie sa traiesti bine si sa fii protejat de un spirit binevoitor. In ciuda etimologiei, discutiile despre eudaimonie din Grecia antica, ignorau semnificatiile supranaturale a termenului.
Aristotel sustinea ca toata lumea e de acord cu faptul ca eudaimonia e cea mai inalta stare de Bine uman, dar exista dezacorduri mari in privinta felului de viata care are ca rezultat eudaimonia.
O viata care poate fi traita bine, nu spune prea multe. Toata lumea vrea sa fie eudaimon si e de acord cu faptul ca asta inseamna a trai si a face bine . Problema e ca trebuie sa specificam care sunt activitatile umane care permit cuiva sa devina eudaimon. Aristotel prezinta cateva concepte populare despre modul in care poate fi traita viata : o viata a placerilor, o viata a activitatilor practice si o viata filozofica.
O incercare a filozofiei grecesti in a raspunde acestei intrebari introduce un alt concept important al filozofiei antice : virtutea. Aristotel spune ca viata eudaimonului e o viata de “activitati virtuoase in conformitate cu ratiunea”. Chiar si Epicur care pretinde ca viata eudaimonului e o viata a placerilor, precizeaza ca aceasta viata trebuie sa fie si una a virtutilor. Deci virtutea (”arête” ) e strans legata de fericire ( eudaimonia ), conform teoriticienilor antici greci. Dar ei nu sunt de acord asupra felului in care cele doua sunt legate una de alta.
Dupa cum am mai zis, cuvantul grecesc “arête” e tradus de regula ca “virtute”. Una din problemele acestei traduceri, e ca suntem inclinati sa o intelegem, intr-un sens moral, care nu reprezinta mereu semnificatia data de antici. Pentru un grec, “arête” se refera la tot felul de calitati carora noi nu le-am considera relevante pentru etica ( frumusetea fizica, etc. ). Deci e bine sa tinem minte ca sensul virtutii grecesti nu e exclusiv moral si include mai multe lucruri ( intelepciune, curaj, compasiune, etc.). De exemplu, am putea zice ca viteza e o virtute pentru un cal sau ca inaltimea e virtutea unui basketball-ist. Pentru a face ceva bine e nevoie de virtute, fiecare activitate caracteristica ( tamplaria, cantatul la flaut, etc. ) are propriul set de virtuti. O traducere alternativa ar fi “excelenta”, aceasta ar putea transmite sensul general al termenului. Virtutile morale sunt doar o subcategorie a sensului general, conform caruia o fiinta umana e capabila de o functionare buna sau excelenta.

Socrate

Ceea ce stim despre filozofia lui Socrate e bazat aproape in intregime pe insemnarile lui Platon. Primele opere a lui Platon prezinta destul de fidel invataturile lui Socrate, iar ideile lui Platon apar in opere ca Phaedo si Republica.
Asemenea celorlalti ganditori etici greci, Socrate credea ca fiintele umane isi doresc eudaimonia mai presus de orice. Dar Socrate adopta o forma radicala de eudemonism: el credea ca virtutea e atat necesara cat si suficienta pentru eudaimonie. Socrate e convins ca virtutile, asemenea auto-controlului, curajului, dreptatii si a altor atribute ale mintii si sufletului, sunt absolut cruciale pentru persoana care doreste sa fie eudaimon. De exemplu, in Meno, el zice: “…tot ceea ce intalneste si indura sufletul ghidat de intelepciune, se termina in fericire… ”.
In Apology, Socrate critica pe cei care cred ca viata de eudaimon, e o viata de onoruri si placeri, de aceea critica pe atenieni cum ca le-ar pasa mai mult de bogatii si onoruri decat de starea sufletului lor.
Virtutile sunt calitati ale sufletului. Atunci cand un suflet a fost ingrijit si pregatit asa cum trebuie, atunci vor aparea si virtutile. Starea in care se afla sufletul e mult mai importanta pentru eudaimon decat bogatiile sau puterea politica. O persoana care are un suflet virtuos e mult mai castigata decat o persoana bogata si onorata, dar al carei suflet e corupt de actiuni imorale. Aceasta opinie e confirmata in Crito, unde Socrate il face pe Crito sa recunoasca faptul ca perfectiunea sufletului, virtutea, e cel mai important aspect.
Deci pentru Socrate o persoana care nu e virtuoasa, nu poate fi fericita, iar o persoana care e virtuoasa, nu poate esua in incercarea de a fi fericita.

Platon

Republica lui Platon incearca sa raspunda provocarii unui sofist, Thrasymachus, care sustinea ca “virtutea” dreptatii il impiedica pe omul puternic sa obtina eudaimonia. Opiniile lui Thrasymachus nu sunt altceva decat o varianta a unei situatii pe care Platon o discuta in Gorgias, prin intermediul lui Callicles. Argumentul principal prezentat de Calliclas si Thrasymachus e ca justitia impiedica obtinerea eudaimoniei, deoarece moralitatea conventionala necesita auto-controlul si mentinerea dorintelor la minim. Ideea este ilustrata cel mai bine in volumul al doilea al Republicii, cand Glaucon, raspunzand provocarii lui Thrasymachus, povesteste mitul inelului magic al lui Gyges. Conform mitului, Gyges devine rege al Lydiei atunci cand gaseste un inel magic, care il face pe posesor invizibil., ceea ce ii permite sa isi satisfaca toate dorintele si sa evite pedepsele. Gyges il ucide pe rege, se casatoreste cu sotia lui si preia tronul. Esenta povestii e ca comportamentul uman nu ar mai fi moral, daca omul poate evita repercursiunile satisfacerii dorintelor sale. Dar daca eudaimonia se obtine prin satisfacerea dorintelor, iar ideea de dreptate inseamna ignorarea si nesatisfacerea lor, asta inseamna ca un comportament moral e impotriva intereselor omului puternic. ( Acest gen de argumente va apare in filozofia lui Nietzche ). Argumentarile din Republica sunt lungi, complexe si profunde.
In esenta, Platon sustine ca virtutile sunt atribute ale sufletului si ca o persoana dreapta e cineva care are ordine si armonie in suflet, astfel incat acesta sa produca beneficii maxime acelei persoane. Teoria etica al lui Platon e eudemonista pentru ca pastreaza dependenta eudaimoniei de virtute, care e o componenta cruciala si dominanta a eudaimoniei.

Aristotel

Pentru Aristotel, eudaimonia implica activitati care prezinta excelenta in raport cu ratiunea. Acest concept deriva din opiniile lui Aristotel despre ratiunea fiintei umane care e folosita la maxim, daca aceea persoana poseda eudaimonia, dupa care va obtine excelenta (”arête” ) in ratiune.
Conform lui Aristotel, eudaimonia cere activitate, actiune, asa ca nu e suficient un anumit comportament. Mai e necesara exercitarea atributelor, adica sa activeze in domenii care sa corespunda capacitatii ratiunii sale. Aristotel sustine ca daca traim in concordanta cu ratiunea, asta inseamna ca vom obtine excelenta in folosirea ei. Dar el mai zice ca nu e suficienta ocuparea unei functii, ci ca mai trebuiesc demonstrate virtuti si in diversele aspecte ale acelei functii. Functia de psiholog cere un grad mare de atentie, de aceea putem zice ca atentia e o calitate necesara cuiva care vrea sa devina psiholog. De aici rezulta ca eudaimonia se formeaza prin activitatile partii rationale a sufletului in concordanta cu virtutile ratiunii.
Teoria etica a lui Aristotel e eudemonista deoarece mentine dependenta eudaimoniei de virtute. Dar desi zice ca virtutea e necesara pentru eudamonie, ea nu este suficienta. Desi pune accentul pe importanta partii rationale a sufletului, el nu ignora importanta altor valori pozitive ( provenienta buna, copii buni si frumusete ). Asa ca o persoana care e extrem de urata, a carei copii sau prieteni buni au murit, sau care e singura, e foarte putin probabil sa devina eudaimon. Eudaimonia depinde intr-o anumita masura de lucruri ce depasesc excelenta ratiunii si de norocul gasit in viata si in corp.

Epicur

Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si durerea e singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna numai din cauza ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala. Un obiect sau o experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii intrinsece. Sa presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea placute, toate acestea le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: “De ce vrei banii?”, tu raspunzi: “Ca sa pot sa imi iau un apartament pe malul marii si un Ferrari”. Acest raspuns exprima faptul ca banii au o valoare instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura apartamentul si masina. Valoarea producerii banilor e dependenta de valoarea bunurilor care vor fi achizitionate. E valoare instrumentala: are valoare numai pentru cineva care obtine ceva prin ea.
Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o experienta, mai mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri.
Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el recomanda o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu se merita a fi cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece duc la placeri mari. Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea placerilor instant si folosirea unei abordari pe termen lung.
Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si eudaimonie. Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur argumenteaza ca o viata de placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere.
O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca pentru ei virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc de obtinere a fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi de acord ). Dar Aristotel nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea e un produs secundar al activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o actiune virtuoasa e virtuoasa. Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci ca mai degraba, eudaimonia e ceea ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele ratiunii. Virtutea e cea mai importanta componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca virtutea e doar un mijloc de a obtine fericirea. Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea este indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar virtutea nu e o componenta a vietii eudaimonice, iar a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon. Virtutea are o relatie strict instrumentala cu fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata virtutea pentru a obtine placerea, Epicur l-ar contrazice.
Filozofia stoica incepe cu Zeno din Citium ( 300 B.C ) si a fost transformata de Cleanthes ( 331-231 B.C. ) si Chrysippus ( 280-206 B.C. ) intr-un unitate sistematica. Etica stoicilor e o versiune mai puternica a eudemonismului. Conform stoicilor, eudaimonia e necesara si suficienta pentru virtute. Am vazut mai devreme ca conceptul “arête” nu e acelasi cu cel al virtutii, deoarece include multe excelente non-morale. Conceptul stoic al “arête”-ului este mult mai aproape de adevar decat conceptia noastra despre virtute. Cand stoicii se refera la virtute, vorbesc despre atribute ca: justitie, moderare si curaj.
Ei au o conceptie radicala in cadrul careia afirma ca viata de eudaimon e viata morala virtuoasa. Virtutea morala e buna, pe cand viciul moral e rau, iar celelalte lucruri ( sanatatea, onoarea sau bogatia ), sunt neutre. Prin acest lucru neaga importanta valorilor externe recunoscute de catre Aristotel, care credea ca ghinionul poate lasa si pe cea mai virtuoasa persoana fara eudaimonie. Doctrina stoica reapare, mai tarziu, in scrierile lui Immanuel Kant, care considera ca posesia unei “vointe bune” e singurul lucru bun neconditionat. O diferenta ar fi ca stoicii considera valorile externe neutre, iar Kant le considera bune, dar nu in mod obligatoriu.
Interesele privind eudaimonia si teoriile etice antice in general, au reaparut in secolul 20. In mare parte datorita operelor lui Elizabeth Anscombe.

Anscombe

In articolul sau “Filozofia Morala Moderna”, Anscombe argumenteaza ca conceptiile morale bazate pe obligatie, sunt incoerente conceptual pentru ca se bazeaza pe ideea unei “legi fara legiuitor”. Ideea e ca un sistem de moralitate conceput prin Cele Zece Porunci, drept sistem de referinta pentru anumite actiuni, depinde de cel care a conceput aceste reguli. Intr-un climat modern care nu doreste sa accepte faptul ca moralitatea depinde de Dumnezeu, conceptia de moralitate bazata pe reguli e deposedata de fundatiile sale metafizice. Anscombe a recomandat o intoarcere la teoriile etice eudemoniste a anticilor, in special cele a lui Aristotel, care privesc moralitatea din punctul de vedere al intereselor si bunastarii agentilor morali umani, fara a mai fi nevoie de a apela la o metafizica dubioasa.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Conceptul liberului arbitru

Conceptul liberului arbitru si-a facut intrarea in filozofia vestica prin intermediul intrebarilor metafizice legate de responsabilitatea omului fata de moralitatea comportamentului sau.
In traditia crestina, liberul arbitru e vazut ca un atribut al sufletului sau al mintii, care se afla in afara lumii materiale si a legilor care o guverneaza. De aceea, pentru majoritate, materialismul implica o negare a liberului arbitru.

Determinism si liberul arbitru

Conceptiile moderne despre determinism si liber arbitru, nu se exclud reciproc. Aceste conceptii au aparut prin argumentari diferite, cum ar fi cele a lui Thomas Hobbes ( Leviathan, XXI ). Dumnezeu e cauza suprema a tuturor actiunilor, argumenteaza Hobbes, dar cata vreme o persoana nu e fortata fizic sa actioneze, actiunea e libera. Hobbes a preferat o abordare de tipul libertate vs. necesitate, decat liber arbitru vs. arbitru determinat exterior.
Seria de cauze care duc la aruncarea unei persoane de pe o stanca, de catre vant, au ca rezultat un eveniment care reprezinta efectul necesar al seriei de cauze. O persoana care sare de pe o stanca are de asemenea o serie de cauze care preceda evenimentul, dar daca persoana a sarit fara o cauza materiala imediata, atunci a infaptuit un act liber.

Hobbes incearca sa reconcilieze materialismul, determinismul si liberul arbitru, dar nu reuseste. Incercare sa de a arata ca materialismul si determinismul nu neaga libertatea metafizica, ignora problema cauzelor determinismului intern. E putin probabil ca un materialist modern sa fie de acord cu faptul ca, indiferent de starea neuro-chimica a unei persoane, daca aceasta nu e impinsa sau aruncata de pe o stanca, ci sare, crezand ca poate zbura, aceasta savarseste un act liber.
O abordare mai moderna, care nu contrazice materialismul si liberul arbitru, ar fi dezbatuta in termeni neurologici.

Responsabilitatea

Problema principala din aceasta dezbatere e problema responsabilitatii pentru actiunile proprii. Responsabilitatea presupune doi factori esentiali : control si intelegere. Filozofii crestini, cum ar fi Sf. Augustin si Sf. Aquinas, considera ca sugarii, copii si imbecilii, sunt lipsiti de control si intelegere, nu ca le-ar lipsi o anumita entitate metafizica necesara liberului arbitru. E absurd sa atribuim liberul arbitru sugarilor, copiilor si imbecililor. Libertarienii traditionali sustin ca de abia atunci cand copii, ajung la o anumita varsta, apare liberul arbitru. Pentru cei care nu detin capacitatea de a gandi matur si rational, liberul arbitru nu apare niciodata.

Toate conceptele noastre legate de lauda si imputare, pedeapsa si rasplata, depind de credinta noastra in responsabilitatea umana. O persoana care are un creier nedezvoltat sau care a fost traumatizat, nu poate fi facuta responsabila pentru actiunile sale, daca conditia sa nu ii permite sa le controleze sau sa le inteleaga. O persoana bolnava mental sau retardata sau un copil pot fi incapabili de a intelege natura actiunilor lor, desi sunt capabili de a isi controla actiunile. Incapabilitatea de a intelege natura propriei actiuni, absolva pe aceea persoana de responsabilitatea acelui act, daca nu si de cea a faptei. De exemplu, o persoana poate sari intentionat de pe o stanca, dar nu intentioneaza sa se sinucida. Poate ca el este cel responsabil de saritura, dar ar fi gresit sa spunem ca a vrut sa se sinucida, daca el credea ca putea sa zboare.

Din moment ce dezvoltarea creierului si afectiunile cerebrale, se produc treptat, in etape, tot la fel apare si controlul asupra gandurilor si actiunilor proprii. Intr-o extrema, avem o persoana care are un control limitat, daca nu chiar absent, asupra gandurilor si actiunilor sale, paradigma unei persoane careia ii lipseste liberul arbitru. Iar in cealalta extrema, avem o persoana care detine un control super-uman asupra gandurilor si actiunilor sale, paradigma unei persoane care e libera, in sensul metafizic al libertatii.
Argumentarea conform careia pentru a fi cu adevarat liber, cineva trebuie sa nu se supuna legii cauza – efect e absurda si inutila. E absurda deoarece cere ca actele libere sa fie fara cauza. Din acest punct de vedere, singura persoana libera e cea care nu stie care o sa fie urmatorul ei gand sau actiune. O asemenea persoana nu are cum sa fie libera.

In prezent, cei care dezbat subiectul responsabilitatii umane, prefera sa se concentreze asupra controlului actiunilor si gandurilor, decat asupra unei prezente metafizice sau a absentei unei entitati non-fizice cu liber arbitru. Determinismul e compatibil cu liber arbitru, desi termenul ar trebui abandonat pentru a arata ca adevarata problema e capacitatea de a controla propriile ganduri si actiuni. Aceasta capacitate e independenta de materialism sau dualism. Anumite conditii neuro-fizice si neuro-chimice trebuiesc indeplinite pentru ca cineva sa se bucure de aceea asa-zisa libertate de care specia noastra e capabila. O intelegere mai buna a acestei probleme nu poate veni din partea filozofilor traditionali care dezbat liber arbitru vs. determinism. In viitor, neurologii vor furniza stiinta, neuro-filozofii vor furniza intelegerea.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Controlul mental e reprezentat printr-o gama larga de tactici psihologice capabile de a slabi controlul individului asupra comportamentului, emotiilor si deciziilor sale. Exista numeroase controverse in privinta metodelor de obtinere a acestui lucru, acestea sunt in stransa legatura cu religia, politica, prizonierii de razboi, totalitarism, culturi, terorism, etc.

In cartea sa din 1961 “ Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of “Brainwashing” in China”, psihiatrul Robert Jay Lifton descrie 8 metode folosite pentru manipularea individului.

Recomandam vizionarea acestui clip:

1. Controlul milieu

-implica controlul total asupra informatiilor si mijloacelor de comunicatie, atat din mediul exterior cat si cel interior al individului, care are ca rezultat o izolare aproape totala de restul societatii.

http://www.youtube.com/watch?v=rD9bCdHqU3s

2. Manipularea mistica

-implica manipularea experientelor care apar in mod spontan, dar de fapt au fost planuite si orchestrate de catre grup sau de liderii sai, avand ca scop demonstrarea autoritatii divine, a evolutiei spirituale sau a unui dar sau talent special care ii permite liderului sa reinterpreteze evenimentele, legile si experientele dupa bunul sau plac.
Sectele procedeaza asemanator alcatuind adevarate scenarii, cu scopul de a convinge grupul de nocivitatea unui anumit comportament sau convingeri, dand nastere la o comunitate de sentimente, la o coeziune interna, care poate imbraca forma unei eliberari de energie colectiva. In acest mod, pe nesimtite o intreaga colectivitate este transformata in sensul dorit de lideri si, chiar daca la suprafata totul pare normal, sechele psihice nu sunt deloc neglijabile, ele sedimentandu-se si putand invada realul oricand. Aceasta transformare nu are doar aspecte negative, ci poate constitui liantul care solidifica un anumit grup.

http://www.youtube.com/watch?v=FkfriUZkECQ

3. Puritatea ca cerinta primordiala

- implica impartirea lumii in alb si negru, membrii sunt presati permanent sa se conformeze ideologiei grupului si sa aspire la perfectiune. Drept mecanism de control se foloseste inocularea sentimentului de vina sau de vinovatie.

4. Confesiunea

-pacatele sunt definite de grup, iar confesiunea are loc in prezenta unui supraveghetor personal sau in mod public. Pacatele si atitudinile membrilor sunt discutate si exploatate de catre lideri.

5. Stiinta sacra

- doctrina sau ideologia unui grup care e considerata Adevar Suprem. Acest adevar nu poate fi gasit in afara grupului iar liderul, mesager al divinitatii, e dincolo de orice critica sau indoiala.

http://www.youtube.com/watch?v=UFBZ_uAbxS0

6. Incarcarea limbajului

- interpretarea sensului cuvintelor si frazelor de catre grup, astfel incat cei din exterior sa nu le inteleaga. Jargonul e compus din clisee care trebuie sa schimbe gandirea membrilor, conform celei de grup.

7. Doctrina mai presus de individ

-subordonarea experientelor personale celor sacre. Orice experienta contrarie trebuie interzisa sau reinterpretata pentru a corespunde ideologiei grupului.

http://www.youtube.com/watch?v=rCGP-0545EU&feature=related

Ideologiile de cult se bazeaza pe dihotomia interior-exterior si pe maniheismul bine-rau, intretinand la adept o frica continua de lume, discursul sectei alimentand si etaland contradictiile sociale. Confruntarea brusca cu realitatea poate provoca accese anxioase, care pot avea o mare anvergura, insotindu-se si de manifestari somatice. Astfel, medicii care au tratat copii care au supravietuit dramei de la Waco au constatat la acestia tulburari somatice masive, in special cardiace si intestinale, a caror evolutie a condus la ipoteza ca aveau cauze psihice. Manifestari asemanatoare s-au mai intalnit la persoane crescute exclusiv in mediul sectar, insa intr-un grad mai redus de gravitate.

Fobiile sunt indreptate intr-o diversitate de directii: persoane (in special reprezentanti ai institutiilor statului, psihiatri, clerici), institutii (armata, Biserica), manifestari culturale, practici medicale, diverse alimente, obiecte (in special noile produse ale tehnicii moderne, produse vestimentare). Aceste fobii se pot indrepta si impotriva unor etnii, rase, natiuni, insa acele grupuri care adopta asemenea atitudini se autoizoleaza si nu au prea mare importanta din punctul de vedere al impactului social.

http://www.youtube.com/watch?v=PbbUoVDTnzY&feature=related

8. Renuntarea la existenta

- grupul hotaraste cine are dreptul sa existe si cine nu. De regula cei din afara sunt pacatosii condamnati, de aceea trebuiesc convertiti la ideologia grupului.

Exista multe conceptii gresite despre controlul mental, printre acestea se numara :
- eforturile parintilor pentru educarea copiilor conform normelor sociale, morale si a standardelor personale.
- tehnicile de modificare a comportamentului, fie prin auto-disciplinare si autosugestie sau prin intermediul work-shop-urilor si a anumitor clinici.
- publicitatea si seductia sexuala.

http://www.youtube.com/watch?v=Al9GJifHC9s

- tratamentele dezumanizante si devalorizante a fiintei umane din folosite de ofiteri in armata sau in penitenciare, avand ca scop distrugerea individualitatii. Asta e valabil si pentru antrenorii si instructorii sportivi care ameninta, devalorizeaza, si care prin pedepse fizice sau prin exercitii fizice excesive, incearca sa distruga ego-ul si sa formeze spiritul de echipa si de identificare cu grupul.
- unele dintre tacticile de recrutare a miscarilor spirituale si religioase sau a grupurilor de potential uman New Age.
-victimele unei rapiri care sunt convertite sau dobandesc o relatie empatica cu rapitorii lor ( Sindromul Stockholm ).
- femeia care ramane alaturi de barbatul care abuzeaza de ea.
-mesajele subliminale din muzica, reclame sau casetele self-help.
-armele laser, radiatoarele isotropice, ultrasunete, generatoarele de puls electromagnetic non-nuclear sau emitatoarele de microunde de mare putere, toate acesta fiind folosite pentru a deruta sau a incapacita oamenii.
-tehnicile de “brain-washing” ( tortura, deprivare senzoriala, etc. ) folosite de chinezi in timpul razboiului din Coreea si faimosii zombie obtinuti in Voodo.

Multe dintre conceptiile gresite despre controlul mental, provin din fictiune. Un exemplu in acest sens, e filmul “Candidatul Manciurian”, care are ca subiect un asasin programat sa reactioneze la un stimul post-hipnotic, sa comita o crima si sa uite complet evenimentul. In alte lucrari de fictiune se folosesc droguri sau implanturi cerebrale, fiind deja cunoscut faptul ca stimularea creierului ( mecanica, electrica, chimica, etc. ) poate produce reactii corporale si schimbari de comportament.

http://www.youtube.com/watch?v=FKx1gLCQef8

Putem cauza niste efecte previzibile, cum ar fi uitarea unui eveniment sau inocularea unui sentiment sau a unei dorinte, dar nu putem face asta intr-o maniera non-invaziva si care sa ne permita un control aproape complet a acelei persoane.
In viitor poate o sa fie posibila implantarea unui dispozitiv care prin controlarea reactiilor chimice din creier, sa manipuleze gandurile si actiunile individului.
Dar avand in vedere nivelul actual al neuro-stiintelor acest lucru inca nu e posibil, desi doi neurologi de la Universitatea Emory, dr. Roy Bakay si dr. Philip Kennedy, au realizat un implant cerebral electronic, activat de ganduri, care permite miscarea unui cursor.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Conceptul de intertextualitate e un fenomen foarte raspandit. El se poate explica partial prin tendinta noastra mentala de a turna experientele noi in vechi tipare expresive. Visele, de exemplu, reprezinta produsul unei incercari de interpretare bazate pe elemente cunoscute, pe vise trecute, temeri, sperante si presupuneri. Viziunile sunt mai complexe, receptorul este familiarizat cu precedente literare si, daca nu, va deveni curand cu ajutorul altora. Intertextualitatea afecteaza in mod inconstient, versiunea originala, iar vizionarul va fi convins ca experienta sa se incadreaza intr-un model stravechi si venerabil, ilustrat de alti vizionari.Un exemplu bun e vasta literatura mistica, iudaica, crestina si islamica, care cu exceptia unor variatii, au o tema comuna. Acest lucru nu inseamna ca cel putin unele dintre viziuni nu ar fi autentice ; arata doar ce masura opereaza intertextualitatea asupra lor.

Intertextualitatea inseamna “transmitere”, intr-un mod foarte complex. Experientele precedente par sa fie convergente si sa influenteze profund ceea ce consideram a fi o experienta noua, proaspata. Convergenta aceasta apare sub pragul constiintei si presupune o sinteza mentala a mai multor elemente si o prelucrare activa a noului eveniment, care nu este o simpla repetare a altuia din trecut.Istoricii considera transmiterea drept un proces in care cineva citeste un text si apoi il repeta altora, de regula deformat.
Dar in realitate lucrurile stau altfel.

Prezenta textelor nu e neaparat necesara, chiar daca ele exista, in transmiterea ideilor. Un principiu hermeneutic general este transmis cuiva, pe furis sau accidental, iar aceea persoana va produce texte bazate pe acel principiu si nu pe vreun text anterior care, de fapt, ii este necunoscut. De regula, rezultatul final e apropiat de textele care circula in comunitatea transmitatorilor originari. De aceea intertextualitatea poate aparea si in absenta literaturii ; oamenii gandesc, si daca au un model pentru gandirea lor, dau nastere la idei predictibile dintru inceput. Transmiterea trebuie inteleasa ca o regandire activa a traditiei, bazata pe un set simplu de reguli, precum si ca participarea la traditie a fiecarui individ explica foarte bine persistenta anumitor credinte si practici. Individul gandeste in cadrul unei traditii si, ca urmare, este “gandit” de ea ; prin acest proces el ajunge la concluzia ca orice este gandit este experimentat si ca tot ce este experimentat are un efect asupra ceea ce este gandit.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Pe 21 noiembrie s-a dat o lege cat se poate de comunista, musamalizata de circul alegerilor si toata cacialmaua uninominalului, care pana la urma s-a dovedit a fi o mare porcarie! Au intrat in parlament persoane care au au strans 6 % din voturi in detrimentul altora ce au avut 44 % insa nu au intrat. Si asa a mers uninominalul, pe baza „lasa ca ii prostim pe prosti”. Bine ca n-am fost la alegeri! Oricum n-ar fi contat.

Sa revenim la legea de care am mentionat. Este vorba de legea 298 din 2008.

Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008. Mai jos sunt prezentate cateva articole din lege.

Art. 1. - (1) Prezenta lege stabileste obligatia furnizorilor de servicii si retele publice de comunicatii electronice de a retine anumite date generate sau prelucrate in cadrul activitatii lor de furnizare a serviciilor de comunicatii electronice, pentru punerea acestora la dispozitia autoritatilor competente in scopul utilizarii in cadrul activitatilor de cercetare, de descoperire si de urmarire a infractiunilor grave.

In capitolul 2, articolul 3:

Art. 3. - (1) Furnizorii de retele publice de comunicatii si furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului au obligatia de a asigura, pe cheltuiala proprie, crearea si administrarea unei baze de date in format electronic, in vederea retinerii urmatoarelor categorii de date, in masura in care sunt generate sau prelucrate de acestia:
a) date necesare pentru urmarirea si identificarea sursei unei comunicari;
b) date necesare pentru identificarea destinatiei unei comunicari;
c) date necesare pentru a determina data, ora si durata comunicarii;
d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;
e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicatie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;
f) date necesare pentru identificarea locatiei echipamentului de comunicatii mobile.
(2) Datele se retin timp de 6 luni de la momentul efectuarii comunicarii.
(3) Cheltuielile legate de crearea si administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal.

Pe scurt, se incalca un principiu al democratiei, iar aceasta lege ar trebui atacata ca fiind neconstitutionala.

Gasim deasemenea in Constitutia Romaniei:

Articolul 28 - Secretul corespondentei
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

Autor: Mallzebuth, editor www.adeptiisatanei.com

Samanismul este, fara doar si poate, “religia” primitivilor. El a fost prezent in stepele asiatice, in China si Japonia dar si in cele doua Americi la pieile rosii. A fost un sistem de credinte simplu care s-a mulat pe sufletul individului de preutindeni. Un soi de credinta universala.

Cum si unde a aparut samanismul?

S-a nascut din nesiguranta care caracteriza spatiile intinse si mediul deschis, s-a nascut din nevoia de a visa, de a fii mai mult, de a intelege natura si Divinitatea (care coincideau de multe ori). Am urmarit acest “fenomen” tulburator in studiile mele si m-a uimit filozofia.
O filozofie a nostalgiei originilor, a vremii visarii, a cautarii primordialului, a dedicarii vietii sacrului, a traiului in concordanta cu legile naturii si ale firii.
Un comportament etic nemaivazut la niste… barbari. Ciudat, dar extraordinar!
Lectii de viata, de insusire a unor elemente estetice, morale dar si de supravietuire.

Adevaratul samanism a luat nastere acolo unde el mai exista sub forma lui cea mai autentica, adica in Asia Septentrionala, mai ales la populatiile siberiene sau altele, cum sunt samoiezii si tungusii. Acest samanism din nordul indepartat, vechi de mai multe milenii, inca n-a putut fi studiat in intregime, deoarece regiunile unde samanii isi exercita talentele sunt, si astazi, greu de explorat. In plus, climatul neospitalier care domneste acolo nu e propice turismului. Astfel incat, acolo, in singuratatea inghetata a Siberiei, s-au pastrat cel mai bine traditiile samanice.

Cu toate acestea, asemenea traditii lasa impresia ca s-au practicat pretutindeni in lume. Riturile de cinste la populatiile de la poli (laponi, eschimosi, indienii din Alaska, din Nordul canadian) se apropie de riturile siberiene. Cele pastrate la indienii din America de Nord si la triburile primitive din Indonezia si Oceania prezinta indeaproape, incontestabile similitudini. Etnologii, care au preferat sa nu se piarda intr-un hatis de diviziuni si de subdiviziuni, au facut din cuvantul samanism numitorul comun al tuturor riturilor ce prezinta asemanari, mai mult sau mai putin evidente, cu ei. E de netagaduit faptul ca leaganul samanismului se situeaza in Siberia europeana sau asiatica.

Despre samanism

Samanismul se refera la anumite credinte si practici traditionale legate de comunicarea cu “lumea spiritelor” (planul astral). Desi existe numeroase forme imprastiate in toata lumea, au cam aceasi idei:
-spiritele pot juca un rol deosebit de important in viata oamenilor, motiv pentru care omul trebuie sa fie in buna intelegere cu ele, fapt implinit cu ajutorul samanului/vraciului, care are datoria de a asigura o buna comunicare intre cele doua lumi paralele;
-spiritele pot ajuta oamenii, dar de asemenea le pot face rau;
-samani au dezvoltat numeroase metode de intrare in transa: dansul, meditatia etc…
-in timpul transei, spiritul samanului/vraciului paraseste corpul, mergand cu anumite scopuri bine definite in “planul astral”;
-samanii au capacitatea de a diagnostica si de a trata bolile, ei fiind de fapt primii medici ai omenirii;
-ocupau un loc deosebit in societatea lor.
-sunt deosebit de intalnite relatarile despre ritualuri care au ca scop aducerea sau oprirea ploii, ritualuri de dinaintea razboiului si alte asemenea lucruri care au ca scop prosperitatea sau apararea integritatii comunitatii;
-sunt intalnite numeroase metode de divinatie: prezicerea viitorului in zborul pasarilor, pozitia norilor, a astrelor. Este intalnita divinatia cu ajutorul animalelor sacrificate, carora le erau cercetate organele imediat dupa sacrificiu;
-dadeau viselor o importanta deosebit de mare, devenind experti in interpretarea lor.

Samanismul, trecut si viitor

Samanismul a devenit o lectie pt viitoarele religii. Unele l-au acuzat, ironizat, persiflat, excomunicat. Atele si l-au insusit chiar si fara sa vrea!
In prezent, a devenit parte integranta a religiilor dar si a mostenirii culturale.

Acesti primitivi vroiau tot timpul sa fie in prezenta Cerurilor si a spiritelor pe care noi le-am uitat si nu le mai intelegem mesajele. Nevoia de ascensiune spirituala este declarata azi nula si neavenita. Poate cei putini norocosi…

Autor: Dell, Sytri editori www.adeptiisatanei.com

De cand se practica eutanasia?

Popoarele nomade îsi abandonau batranii si bolnavii, care deveneau o povara în permanentele lor deplasari. De regula, ranitilor în razboaie li se dadea lovitura de gratie. Uneori, cei încercuiti, pentru a nu cadea vii în mainile dusmanilor, se omorau reciproc.
Asa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediati de romani la Masada.
Practici asemanatoare gasim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete îi invita pe copiii sai sa-i manance carnea. Apoi se urca într-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din familie îl omorau si îl mancau. Se practica uciderea batranilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas si Tupi din Brazilia, în Europa la stravechea populatie slava Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia asa-numita secta a “strangulatorilor”.
Se stie ca în Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII). Platon extindea aceasta practica la batranii grav bolnavi (Republica 460).
Epicur rezuma astfel curentul general de gandire al grecilor antici: “Noi suntem stapanii durerilor, stapani în a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stapani în a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place”.

La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat pana la împaratul Vallens (secolul al IV-lea). Stim cat de mult pretuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerata o moarte demna care permitea sa scapi de razbunarea dusmanilor sau de vreo alta umilire. Tacitus descrie în termeni elogiosi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit sa faca cunoscut ca Senatul din Marsilia pastra “otrava de stat”. Silius Italicus, care avea el însusi sa se sinucida, îi elogiaza pe altii care sunt gata sa grabeasca moartea batranilor, a ranitilor în razboi si a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forta, tineretea, frumusetea, vigoarea fizica, domnea repugnanta absoluta fata de batranete si de boala. Stoicii se mandreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanti: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tanar.
Scria Seneca: “Daca batranetea va ajunge sa-mi zdruncine judecata, daca ea nu îmi va lasa viata adevarata, ci doar existenta, voi iesi afara din aceasta locuinta ruinata si aducatoare de ruina”.

Dar nu toti aprobau acest punct de vedere.
Pitagora si mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei.
Hippocrate a inclus în faimosul sau juramant aceasta fraza: “Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui în a procura o otrava sau în a-mi da consimtamantul la asa ceva”.
Cicero scria în Visul lui Cicero: “Tu, Publius si toate persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care Dumnezeu v-a încredintat-o”.

Metoda eutanasiei se practica si de stat pentru diferite scopuri, asa cum este eutanasia sociala sau eugenica si in cazul condamnarii la moarte a unor detinuti. Valerius Maxim istoriseste ca in Masalia a existat un loc unde se pastra o bautura otravitoare pusa la dispozitia acelora care isi mo¬tivau, in fata batranilor orasului, dorinta de a muri linistiti, deoarece se considerau foarte tristi in aceasta viata.
In epoca romana, practicau eutanasia mai ales filosofii stoici, prin sinucidere, sustinand dreptul fiecarui individ sa aiba o moarte usoara. Astfel, Zenon s-a sugrumat, Cleante, Caton, Seneca si alti stoici s-au sinucis. Seeley observa la romani ca “uciderea copiilor practicata de un prieten al familiei a fost considerata o masura de economie inteleapta”.

Evul Mediu

In Evul mediu, eutanasia a fost considerata un pacat grav si sinuciderea era pedepsita ; dar cei care au fost turbati au fost sugrumati, ca sa-i elibereze din agonia infricosatoare in care se aflau.
Ideea eutanasiei, din motive umanitare, a fost impusa chiar din antichitate de Epictet, Seneca, Plinius cel Tanar si altii.
In vremuri mai noi, a gasit sustinatori infocati pe cei doi ganditori insemnati : Thomas Morus si Francis Bacon.

Primul este englezul filozof, politician si sociolog Thomas Morus (1478-1535), care, in romanul sau sociologic “Utopia”, se declara in favoarea eutanasiei, spunand ca este logic si necesar sa ajutam pe cei suferinzi de boli incurabile, punandu-si singuri capat vietii sau cu ajutorul altora, plecand din viata cu suferinte mai suportabile.

Dupa cativa ani aceasta idee a fost sustinuta si de filozoful si politicianul englez Francis Bacon (1561-1625), care este primul sustinator ca “medicii au obligatia sa foloseasca stiinta lor astfel incat cei muribunzi sa iasa din viata cat mai usor posibil si fara dureri. Bacon, in special, foloseste termenul de “eutanasia exterioara” cand este vorba de activitatile medicului, care privesc o moarte usoara, iar termenul de “eutanasia interioara”, cand este vorba sa caracterizeze pregatirea psihica a muribundului pentru infruntarea mortii”.

Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul “eutanasie” cu sensul de uciderea celui care este suferind.

Francisc Bacon (1561-1626) in cartea sa “Novum Organum”, introduce în limbajul modern cuvantul “eutanasie”. Nu încape îndoiala ca la Bacon, eutanasie nu înseamna uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul sa poata parasi calm si linistit aceasta viata.
Sfantul Tomas Morus (1478-1535) în care unii vor sa-l vada pe cel dintai sustinator al eutanasiei în timpurile moderne, in romanul sau filosofic, “Utopia”, dedica o pagina descrierii imaginarilor locuitori ai Insulei Utopia care practica uciderea bolnavilor incurabili, sfasiati de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind “un act de întelepciune”, mai mult “un act religios si sfant”.
Desigur ca aceasta afirmatie, avand în vedere genul literar în care este scrisa cartea, trebuie luata ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfant si un martir care si-a dat viata pentru credinta Bisericii nu ar fi putut sustine o învatatura condamnata de Biserica.

Religia  si eutanasia

Conform religiei, dreptul de ridicare a vietii omului, apartine exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, si nici o persoana nu are dreptul de a suprima viata alteia sau pe cea proprie. Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea inseamna ucidere sau sinucidere.
Totodata eutanasia incalca si “Drepturile omului”.
In articolul 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se spune ca “orice fiinta umana are dreptul la viata.” iar in Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale este accentuat faptul ca “moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat.” (artic. 2.1).

Eutanasia a fost legiferata in anul 1906. in stastul Ohio, SUA. Ulterior a fost practicata in Germania, unde Hitler a ordonat sa fie omorati copii nou-nascuti cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili si invalizii. Conform cercetarilor facute pe baza documentelor procesului de la Nurenberg, intre anii 1939-1941, au fost eliminate peste 70 de mii de vieti, considerate “existente fara valoare vitala’”. Pentru unele state eutanasia a devenit ceva normal in decursul anilor, si foarte multe persoane a decurs la aceasta metoda, in ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici.
Numai in anul 1995, in Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedati, iar in 1998 au fost inregistrate 2565 de decese folosind aceeasi metoda. Acest lucru se intampla deoarece Olanda este prima tara din lume in care eutanasia a fost legalizata.

Legalizarea eutanasiei in Olanda

In aprilie 2001, in cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe motive de “compasiune”. Drept conditii ale practicarii eutanasiei au fost stabilite urmatoarele:
a) Existenta unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile.
b) Aducerea la cunostinta pacientului a tuturor solutiilor alternative.
c) Formularea unei a doua opinii de catre specialisti.
d) Cererea eutanasiei de catre pacientul insusi, in deplinatatea facultatilor sale.
e) Interzicerea faptului ca propunerea sa vina din partea medicilor curanti.
Exemplul Olandei a fost urmat la numai un an de Belgia, iar in momentul de fata din ce in ce mai multe state se pregatesc sa recunoasca eutanasia drept o practica legala.

In marea majoritate a tarilor lumii, eutanasia este interzisa. De exemplu, in SUA, numai in statul Oregon este permisa, in Franta se face o distinctie intre doua feluri de eutanasie – si anume - activa, cand moartea survine conform interventiei medicilor, considerat omor premeditat, si pasiva – prin abtinerea terapeutica de la tratament, in alte cuvinte, neacordarea asistentei medicale. In Suedia doar in cazuri exceptionale, medicilor le este permis sa deconecteze aparatele care mentin bolnavul inca in viata. In Marea Britanie eutanasia este interzisa in momentul de fata. Doar anii 1993 si 1994 sunt considerati o exceptie, cand medicii aveau dreptul sa deconecteze de la aparate doar pacientii incurabili.

In statele in care eutanasie se practica, rolul medicilor este foarte important , deoarece ei hotarasc sau nu soarta bolnavului. Ei sunt datori sa se convinga ca bolnavul are dureri insuportabile, nu mai are nici o sansa de supravietuire si ca doreste sa moara. Insa aceasta hotarare, se ia numai dupa ce un al doilea medic este de aceeasi parere.
Insa numai dupa varsta de 16 ani, se poate hotara eutanasia in cazul unui copil, deoarece aceasta este considerata varsta, la care un copil este capabil sa inteleaga consecintele asumarii unui astfel de act.
A trebuit sa asteptam nazismul pentru a vedea eutanasia pusa în practica într-o maniera organizata. E primul program politic de eliminare a unor vieti considerate lipsite de valoare vitala. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist; trebuiau suprimate gurile inutile si trebuia redresata economia germana afectata de razboi. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, între 1939 si 1941, nazistii ar fi eliminat 70.000 de vieti omenesti.

Eutanasie sau exterminare?

De fapt, ce au facut nazistii n-a fost o eutanasie propriu-zisa, ci o simpla exterminare. Eutanasia înseamna “moarte dulce”; nazistii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare sa aiba parte de o moarte dulce. Primele încercari de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea in tari industrializate: Anglia, Statele Unite si Germania. Si s-au creat asociatii de lupta în acest sens. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociatia Medicala Americana cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculosii gravi si pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania si un altul în statele americane Ohio si Jawa.

În 1922 sovieticii au decis sa nu mai pedepseasca delictul de eutanasie, dar si-au retras îndata decizia. Desi dupa anii ’30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.
Lupta s-a reluat dupa razboi. În anul 1946, 379 de pastori protestanti si rabini au adresat legislatorilor statului New York o petitie în care invocau în favoarea eutanasiei “drepturile individului”. Dar nici aceste încercari nu au avut succes.

Crestinismul respinge eutanasia

In anii ’60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea “mortii din mila”, tribunalele au început sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila, cunoscandu-se faptul ca legislatiile sunt nevoite în cele din urma sa aprobe o practica deja existenta. Tot asa se obtinuse putin mai înainte si legalizarea avortului.
Cateva fragmente din documentul despre eutanasie redactat de Comisia Nationala pentru Bioetica sa aprobat saptamana trecuta de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe.
“Viata omeneasca (atat în sens crestin si duhovnicesc, cat si în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu. Pentru ca ea vine de la Dumnezeu, stapanul ei absolut este Dumnezeu însusi. Viata umana este o realitate irepetabila, de aceea ea trebuie aparata si îngrijita în orice moment s-ar gasi purtatorul acesteia. Fiind creata de Dumnezeu, viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie ca se va manifesta în mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intram în si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizeaza însa între intrarea si iesirea ei în/din istorie”.

“Crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar încerca sa-si ridice viata. Societatea general-umana evalueaza însa, fara a tine cont totdeauna de valorile crestine promovate de Biserica. Asa se explica faptul ca, alaturi de punctul de vedere crestin cu privire la respectul fata de viata si de purtatorul acesteia, au existat si s-au dezvoltat si alte atitudini fata de viata umana, încat a aparut o adevarata cultura a mortii. [...] Eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei. Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Cristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin înseamna a participa la viata în Cristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Cristos, prin suferinta ta, participi într-un anume fel la suferinta si patimile lui Cristos. Mantuitorul Cristos nu a asumat suferinta în mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care însa nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Cristos a avut sens - Învierea - si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare, cand va fi raportata la Cristos.”
“Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru ca, în ultima instanta, aceasta înseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza, medicul (valorificand vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii. În cazul în care sfarsitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfarsit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta în curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana în clipa cand se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramana rezultatul unui proces natural si, pe cat posibil, în deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si în special scopul medicilor este de a fi în slujba vietii pana la capatul acesteia; or omul traieste chiar si atunci cand se afla în stadiul terminal al vietii fizice.”
“În cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor în vederea usurarii durerii provocata de boala: în primul rand a celor de natura spirituala, întelegandu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar în al doilea rand, de natura medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzatoare si a tratamentelor paleative. Eutanasia nu poate avea justificare nici medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a încalcat menirea si comite un pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu privire la sensul vietii. Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta creata. Atunci cand survine în viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împaratia vesnica a lui Dumnezeu `unde nu este durere, nici întristare, nici suspin`.”
La sfarsitul secolului al XIX-lea, chestiunea eutanasiei a capatat un caracter de masa, incepand sa fie un subiect mai extins in discutii si cu o abordare publica. Probabil, prima discutie publica, in ceea ce priveste chestiunea eutanasiei, este considerata, in Anglia, facuta prin intermediul presei, dupa publicarea in februarie 1973 a articolului din “Forthightly Review” in favoarea “eutanasiei”; “The New Cure for Incurables”.
Multi au sustinut ca grabirea mortii unui individ, care dupa parerea medicilor,este condamnat sa moara, reprezinta o eliberare atat pentru cel bolnav, cat si pentru cei ai sai.
Dar nu trebuie sa uitam ca progresul rapid al stiintei si mai ales al medicinei, care a reusit sa diminueze in totalitate sau partial bolile nevindecabile sau mortale, care in timpurile trecute erau periculoase pentru omenire. Ca exemplu,ne referim la insulina, pentru cei diabetici, din care se vindeca nenumarati bolnavi, care erau, in anii precedenti, condamnati la moarte. De asemenea, nu rare sunt cazurile de insanatosire a bolnavilor nevindecabili pe care stiinta nu le poate explica in mod logic.
Astfel deducem ca nu avem dreptul sa practicam eutanasia, luand viata unui om, lucru pe care numai Dumnezeu il poate face ca Creator si Domn al ei, iar omul nu trebuie sa intervina in operele Sale. Sociologi si juristi sustin ca legalizarea eutanasiei poate deveni o arma periculoasa in mainile criminalilor, ridicand astfel procentul criminalitatii, deoarece va fi folosit de multi inconstienti, in interesul si castigul lor. Astfel, nefiind usor sa se constate daca se face din motive omenesti sau din motive economice si de interese testamentare sau din motive politice. De asemenea, nu va fi posibil sa se observe daca se face cu voia silita sau nesilita a bolnavului. In acest caz avem eutanasia numita sociala sau eugenica. Prin notiunea de eutanasie sociala sau eugenica se face cunoscut, mai ales “vigurozitatii societatii, in general, scutirea acesteia de cei caracterizati ca “povara a societatii”, redusi mintal, invalizi si neputinciosi, incapabili totalmente pentru munca”.

Aceasta notiune “eugenica” a fost consacrata prima data (1869) de antropologul englez Sir Francisc Galton (1822-1911).

Singurul stat din timpurile moderne, care a legiferat condamnarea alienatilor, neputinciosilor, redusilor mintal si, in general, persoanelor care constituie o povara pentru societate, este Germania hitlerista. La 1 septembrie 1939 s-a publicat un decret al lui Hitler - care a ramas ascuns -, prin care se dadea dreptul la eliberarea societatii de cei incapabili de munca si bolnavi. Probabil, in aceasta privinta au avut in vedere atat motive teoretice, dar mai mult, motive practice. Data aprobarii acestui decret -doua zile inainte de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial -justifica pe deplin aceasta hotarare; Hitler, pregatindu-se pentru razboi a avut grija sa faca o purificare a societatii nemtesti de elementele pe care le considera pasive pentru razboi. Au fost ucisi, prin aplicarea eutanasiei active, mii de sugari, nou-nascuti si copii care sufereau de invaliditate, precum si 70-80 de mii de majori alienati mintal. Aplicarea eutanasiei active de catre Hitler s-a facut prin otravire cu pantopon.

De mentionat este ca orice act de a atenta la viata celuilalt constituie o crima, iar in cazul nostru este o ucidere.

Diferenta de baza dintre eutanasie si sinucidere consta in faptul ca eutanasia este mai mult “obiectiv” fondata decat sinuciderea. Sinu¬ciderile sunt “rezultatele slabiciunii caracterului individului pentru aco¬modarea lui in grelele situatii si lipsurilor vietii”, iar aceasta nu este un mod de rezolvare a problemelor personale ale celor care se sinucid. Fata de societate, “sinuciderea este o crima, deoarece cel sinucis se rupe violent de familie, de societatea sa, de stat si de biserica fata de care, daca ar fi ramas in viata, era obligat sa devina util”.

Eutanasia  pura, in sens restrans si in sens larg

Toate cazurile aplicarii eutanasiei pot fi incadrate in trei grupe :
1). Eutanasia pura, prin care se intelege transpunerea in stare de insensibilitate a unui individ, aflat in fata mortii, administrandu-i nar¬cotice, substante soporifice si altele fara intentia uciderii nemijlocite, dar cu probabilitate destul de accentuata sa produca efect mortal. In cazuri de acestea ar fi vorba mai mult de o usurare pentru clipa mortii sigure.
2). Eutanasia in sens restrans, prin care se intelege administrarea unei substante provocatoare de moarte celor grav bolnavi si anume la cerere proprie. Aici ar fi vorba de un ajutor dat pentru a putea muri mai repede.
3). Eutanasia in sens larg, prin care se intelege inlaturarea in forma nedureroasa a acelora pentru care viata proprie n-ar mai avea nici un sens si valoare si care, in plus, ar fi numai o sarcina pentru cei din jurul lor, de pilda, alienatii, cretinii, schiopii suta la suta si cei care prezinta o primejdie pentru vigoarea unui neam.

Eutanasia se distinge in : eutanasia activa sau directa si eutanasia pasiva sau indirecta.
Prin notiunea de eutanasie activa intelegem interventia activa in procesul mortii cu intentia sa provocam mai repede moartea muribun¬dului, adica celui suferind grav, care cu absoluta convingere a intrat in procesul mortii, fara cea mai mica perspectiva de insanatosire. Deci este vorba de o moarte timpurie, acceptata de buna voie de catre om, care se afla in procesul mortii, cu ajutorul cunostintelor si metodelor medicale.

Prin eutanasia pasiva intelegem intreruperea de buna voie sau nefolosirea unei actiuni terapeutice, a carei aplicare ar avea ca urmare prelungirea vietii bolnavului, care este irevocabil condamnat. Prin in¬treruperea sau nepracticarea unei actiuni terapeutice, in aceste cazuri, boala fatala este lasata sa avanseze, fara sa i se aplice vreun im¬pediment.

Sustinatorii eutanasiei

Eutuanasia a gasit multi sustinatori care, asa cum observa Sicard, sunt, probabil, ideologi sau utopisti. Dintre medici, putini la numar se declara in favoarea eutanasiei. Totusi trebuie sa deosebim doua grupe intre cei care impartasesc moartea usoara :

a) Unii prezinta moartea usoara acelor oameni pentru care viata este un chin si o greutate si care din acest motiv sunt primii care practica sinuciderea ; deoarece nu este usor sa acceptam ca un bolnav cand nu este in totalitate neputincios, incredinteaza altora grija ter¬minarii vietii sale, cand poate singur sa o faca.

b) A doua grupa, care infrunta aceasta problema, declara ca agonia mortii este o suferinta groaznica si ca este drept sa o stingem la toti care sunt recunoscuti ca bolnavi nevindecabili. Doua sunt argumentele de baza care iau apararea eutanasiei : a) -mila pentru cei muribunzi, care au chinuri trupesti si in generalcelor care sunt bolnavi nevindecabil ; b) -”dreptul fiecaruia sa-si puna capat vietii si sa ceara sfarsirea ei”.

In ceea ce priveste primul argument acceptam ca “aceasta stare jalnica, de multe ori mai groaznica celei prezentate a celui care se indreapta spre o moarte sigura si fara aparenta salvarii, naste de multe ori in bolnav repulsie fata de viata si, probabil, dorinta de a-si pune capat zilelor, iar celor din familia lui si din cadrul medical se naste si creste foarte repede mila pentru ingrozitoarea situatie”. De aceea, scopul eutanatistilor “ar fi numai inlaturarea vietii fara sens si a chinurilor mortii, inlesnind o moarte linistita cu aparenta de binefacere… avand un continut nobil exprimat prin termenul umanitate. Eutanasia fiind o forma de exprimare a milei si iubirii crestine fata de aproapele suferind, deci o argumentare de cel mai inalt grad moral”.

Caracteristica in cazul nostru, este declaratia posesorilor Premiului Nobel : Jacques Monod, Linus Pauling, George Thomson, din anul 1974 care s-au adaugat eutanasiei. Intre altele, in declaratia lor mentioneaza :
“… Apelam la opinia publica luminata sa depaseasca tabu-urile tradi¬tionale si sa adopte o atitudine de simpatie fata de suferinta inutila din ceasurile mortii.
Nu acceptam teoriile care sustin ca durerea omeneasca este inevitabila si nimic nu poate fi pentru imbunatatirea soartei omenesti.
Insistam ca este imoral sa rabdam, sa acceptam sau sa-i impunem bolnavului sa suporte durerea.
Credem in valoarea demnitatii individului. Aceasta inseamna ca, comportamentul sau trebuie sa fie respectat si ca individul trebuie sa se gandeasca la soarta sa. Nici o etica nu poate interzice, in mod cate¬goric, individului sa puna capat vietii sale, daca boala de care sufera nu e posibil sa se vindece cu metodele terapeutice cunoscute.”

Eutanasia inseamna “moarte buna”. Si poate fi determinata ca “o metoda sau o fapta cu care se pune capat suferintei prin moarte sau se provoaca moarte fara dureri”. Cu alte cuvinte, inseamna moarte “dulce” si “usoara” pentru cei care sufera de o boala nevindecabila sau au boli organice iremediabile.
Este dur, barbarie sa fie lasata o persoana in viata, impotriva vointei sale, tagaduindu-i atat de mult dorita eliberare, cand viata sa a pierdut orice demnitate, frumusete, sens si orice perspectiva. Suferinta fara motiv este un rau, pentru care noi suntem datori sa o scoatem din societatea civilizata”.
Dar nu e solutia indicata moartea bolnavului. Astazi, stiinta a descoperit multe medicamente contra durerilor, calmandu-l pe cel suferind, de multe ori scapandu-l de ele. Bineinteles, nu s-a gasit inca cel mai potrivit medicament indicat pentru dureri, astfel lasand o posibilitate de ridicare a chestiunii eutanasiei.

In lupta pentru legalizarea eutanasiei, documentul intitulat « Dorinta de Viata » (Living Wills) a jucat un rol esential. In anul 1967 Luis Kutner este cel care formuleaza primul document « Dorinta de Viata » pentru ,,Societatea Eutanasica” din America (astazi numita ,,Alegerea de a Muri”), in scopul de a se recunoaste public si legaliza eutanasia.
Primul proiect de lege privind “Dorinta de Viata” fost introdus in statul Florida in 1975. Autorul acestui proiect afirma ca, 90 % din retardatii si bolnavii mental din Florida ar capata permisiunea de a muri, iar statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociatia pentru persoane retardate si alte grupari ce apara drepturile bolnavilor mental au luptat si ai au impiedicat aprobarea documentului in acel moment.
Insa, la numai cativa ani, legea a fost promulgata, si mai mult, presedintele SUA, de atunci, Bill Clinton si sotia lui au participat la campania in favoarea eutanasiei, subliniind ca prin aceasta puteau fi controlate costurile ingrijirii medicale. Intr-un interviu cu Tom Brokaw de la NBC, presedintele Clinton a afirmat ca semnarea “Dorintelor de Viata” este ,,o cale sa starpim pe unii dintre ei”, fapt ce a starnit un val de nemultumiri din partea taberei adverse.

Concluzie

Pentru a concluziona, putem spune ca reactiile si atitudinile cu privire la eutanasie, fac din aceasta un subiect controversat in lumea larga. Conform religiei, eutanasia contravine poruncii « Sa nu ucizi! » , iar medicii o vad ca curmare a unei suferinte, care ar duce la moarte inevitabil.
Parerea poate fi subiectiva in cele mai multe cazuri, in functie de persoana si de cazul in care, putem vedea in eutanasie o varianta pentru nevoile celui in cauza.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Aceasta carte se constituie într-o veritabila disectie a sistemului judiciar românesc. Pornind de la cazul “Costesti 2004″, reproduce si analizeaza critic toate documentele unui proces politic real, de la faza de cercetare, trecând prin faza urmaririi penale, fondul, audierea martorilor, etc, pâna la condamnarea cu suspendare, pentru fapte care pur si simplu nu exista.

Statul român a declansat o veritabila „vânatoare de vrajitoare” împotriva unei asociatii cu caracter cultural-religios, care are ca scop promovarea credintelor pagâne pre-crestine, de sorginte indo-europeana. Folosind ca pretext OUG 31/2002 care interzice organizatiile cu caracter fascist, magistratii români a caror nume si functii sunt facute publice în cartea de fata ne-au acuzat de „negarea Ordinii Mondiale stabilite de Biserica”, acuzatie ce figureaza atât în rechizitoriu, cât si în justificarea condamnarii! Mai mult decât atât, procurorul care a întocmit rechizitoriul a considerat ca „antisovinismul” este o fapta penala, si ca atare trebuie sanctionata prin lege! Acestea sunt doar câteva dintre acuzatiile fantasmagorice prin care magistratii în slujba Statului Român au încercat sa mascheze, de fapt, ceea ce s-a constituit într-o veritabila persecutie religioasa.

Autorii, Andrei Molnar (el însusi victima acestei înscenari) si Marius Mitea, aduc pentru prima oara la lumina abuzurile, slugarnicia, incompetenta, incultura, coruptia specifice functionarii actualei “justitii” românesti.

Pe parcursul celor 320 de pagini împartite în 25 de capitole, sunt denuntate actele partinitoare si abuzive ale unor magistrati si politisti.

Coperta cartii a fost creata de bine-cunoscutul artist plastic Sorin Tara. Grafica reprezinta puterea politica româneasca, figurata simbolic de catre un interlop lafuindu-se pe tronul coruptiei mioritice, având ca sfetnic un popa ortodox cu crucea-n mâna si sticla de vodca în sutana. La picioarele acestei hidre politico-religioase, într-o atitudine de scârbavnica slugarnicie, se afla cei trei trepadusi generici din slujba putredului stat fundamentalist-ortodox român: militianul, procurorul si judecatorul.

Aceasta carte-document a fost remisa principalelor institutii ale Statului, împreuna cu o petitie, prin care se aduc la cunostinta abuzurile si ilegalitatile descrise, solicitându-se imperios luarea masurilor ce se impun, pentru evitarea unor noi abuzuri, si pentru sanctionarea celor vinovati.

Au fost sesizate, în acest sens, urmatoarele institutii: Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justitiei, Ministerul Public, Ministerul Internelor si Reformei Administrative, Administratia Prezidentiala, Comisia pentru cercetarea abuzurilor si coruptiei din Camera Deputatilor, Comisia pentru cercetarea abuzurilor si combaterea coruptiei din Senatul României.

Pentru mai multe informatii va rugam vizitati site-ul Gebeleizis.org

Cum functioneaza vampirii

Imaginea populara a unui vampir: un monstru cu manta care vaneaza noaptea.
Oamenii viseaza monstri oribili si spirite malefice de secole. Vampirul, un pradator seducator dintre “mortii vii”, este unul dintre cei mai inventivi si atragatori din “categoria” sa. Este o creatura care a rezistat in timp: creaturi cu caracteristici de vampir dateaza de mii de ani, si apar in zeci de culturi.
Mai departe veti afla de unde au aparut anumite elemente din legenda vampirilor, si unele explicatii stiintifice pentru vampirism.

Bazele vampirilor

Vampirii din cartile contemporare si filme sunt creaturi incredibil de elaborate. Daca ne luam dupa mitologia contemporana, fiecare vampir a fost candva un om, care, dupa ce a fost muscat de un vampir, a murit si s-a intors din mormant ca si monstru. Vampirii au nevoie de sangele celor vii, pe care ii vaneaza noaptea. Isi folosesc coltii pentru a musca victimele de gat.
El Chupacabra
Legende de creaturi care sug sange sunt prezente in zilele noastre si in multe culturi. O creatura vampirica foarte cunoscuta in America de sud si centrala este El Chupacabra, tradus inseamna “cel care suge caprele” (de sange)
Pentru ca sunt cadavre reanimate - ramasitele unei persoane decedate - vampirii sunt deseori numiti “morti vii”. Inca pot parea oameni sanatosi si pot sa umble printre oameni fara ca cineva sa isi dea seama ce sunt. De fapt, vampirii pot fi atragatori, inclinati sexual, si isi seduc prada inainte de a se hrani. Un vampir poate de asemenea sa ia forma unui animal, de obicei liliac sau lup, pentru a se putea furisa.
Vampirii sunt potential nemuritori, dar au totusi cateva slabiciuni. Ei pot fi ucisi cu o teapa prin inima, foc, decapitare sau expunerea la soare, si ei se tem de cruci, apa sfintita sau usturoi. Vampirii nu au o reflexie, si au putere supraomeneasca.
Acest “tip” de vampir, cu aceasta combinatie de caracteristici, este o inventie destul de recenta. Bram Stoker a scris romanul Dracula in 1987. Alti autori au reinterpretat Dracula in piese de teatru, filme si carti.
Dar, desi “specificatiile” sunt noi, majoritatea elementelor individuale din legenda au radacini adanci, si apar in mai multe regiuni si culturi. Mai departe, vom vedea stramosii vampirilor.

Adevarati sugatori de sange

In multe filme moderne si carti, vampiri pot sa ia forma unui liliac, un animal adevarat care se hraneste cu sange. In realitate, liliecii vampiri nu isi ucid de obicei prada, si aproape ca nu sunt o amenintare pentru oameni. De fapt, sunt mici, retrasi, si docili.Creaturile vampirice care isi pot schimba forma exista in legende de mii de ani, dar legatura cu acesti lilieci vampiri este destul de recenta. Liliecii vampiri traiesc doar in America centrala si de sud, asa ca europenii si asiaticii care au conceput acesti monstri nu stiau despre lilieci. Cand exploratorii europeni au descoperit aceste creaturi ciudate, le-au incorporat in mitul vampirului.

Primii vampiri

Nimeni nu stie cand oamenii au inventat prima data figurile vampirice, dar legendele dateaza cel putin pana acum 4000 de ani, la asirieni si la babilonienii din Mesopotamia. Mesopotamienii se temeau de Lamastu (se mai scrie si Lamashtu), o zeita demonica care vana oameni. In legendele asiriene, Lamastu, fiica zeului Anu, se furisa in casele oamenilor noaptea si fura sau ucidea bebelusii, fie in leaganele lor sau in pantecele mamei. Cei care credeau aceste legende atribuiau sindromul mortii subite a copiilor sau avorturile spontane acestui monstru.
Lamastu, care se traduce prin “ea care sterge”, vana si adulti, sugea sangele barbatilor tineri, si aducea boli, sterilitate si cosmaruri. Este deseori descrisa cu aripi si gheare ca de pasari, si uneori cu cap de leu. Pentru a se proteja de Lamastu, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, alt zeu rau care a infrant-o candva pe Lamastu.
Lamastu si Lilith sunt deseori descrise cu aripi si gheare ascutite.
Lamastu este deseori asociata cu Lilith, o figura proeminenta in unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar cea mai des intalnita versiune a povesti, este ca ea a fost prima femeie. Dumnezeu i-a creat pe Adam si pe Lilith din Pamant, dar curand au aparut probleme intre ei. Lilith a refuzat sa se supuna lui Adam, pentru ca amandoi sunt facuti din pamant.
Intr-o versiune antica a legendei, Lilith a plecat din Eden si si-a nascut proprii copii. Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi, iar cand ea a refuzat, ei au promis ca ii vor ucide 100 dintre copiii ei zilnic, pana cand se va intoarce. Lilith in schimb a jurat sa distruga copiii oamenilor.
Imaginea lui Lilith ca si ucigasa de copii se pare ca a fost luata direct din legenda Lamatsu. Ea este deseori descrisa ca si o demonita cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea in special pentru a fura copii nou nascuti sau inca ne-nascuti. Probabil ca evreii au asimilat imaginea lui Lamatsu in traditia lor, dar este posibil si ca amandoua miturile sa fie inspirate de un al treilea personaj.
Desi este descrisa ca si o creatura terifianta, Lilith are de asemenea calitati de seducatoare. Evreii din antichitate credeau ca vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (un demon sub forma de femeie care se spune ca avea contact sexual cu barbati, in timp ce acestia dorm).
Grecii antici se temeau de niste creaturi similare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie dar cu partea de jos a corpului de sarpe. Intr-o versiune a legendei, Lamia a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a facut-o nebuna pe Lamia asa incat ea si-a mancat toti copiii. Dupa ce si-a dat seama ce-a facut, Lamia a devenit asa de furioasa incat s-a transformat intr-un monstru nemuritor, care suge sangele copiilor mici, din gelozie fata de mamele lor.
Precum Lilith si Lamastu, Lamia este descrisa ca si jumate femeie - jumate animal.

Grecii se temeau de asemenea de empusal, fiica malefica a lui Hecate, zeita vrajitoriei. Empusai, care isi putea schimba forma, venea noaptea din Hades (lumea de dedesubt) sub forma unei femei frumoase. Dupa aceea seducea pastorii de pe camp si ii devora. O creatura similara, baobhan sith, apare in folclorul celtic.
Creaturi gen vampiri apar si in istoria lunga si in mitologia Asiei. Folclorul indian descrie mai multe personaje de cosmar, inclusiv rakshasa, o creatura asemanatoare cu un garguil care isi poate schimba forma si mananca copii si de vetala, demoni care intrau si preluau controlul corpurilor mortilor recent si atacau pe cei vii. In folclorul chinez, cadavrele puteau uneori sa se ridice din mormant si sa umble din nou. Aceste k’uei erau create cand p’o-ul unei persoane(spiritul) nu ajungea in lumea de dincolo dupa moarte, de obicei pentru faptele rele comise in timpul vietii. P’o-ul, infuriat de oribila sa soarta, readucea la viata corpul si ataca oamenii noaptea. Un fel de k’uei deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea zbura si sa ia diferite forme. Kuang-shi era acoperit de par alb, avea ochi rosii strlucitori si musca victimele cu dintii sai ascutiti.
Triburile nomade si negustorii au raspandit diferite legende legate de vampiri prin intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Pe masura ce aceste povesti calatoreau, diversele lor elemente se combinau si creau noi mituri despre vampiri. In ultimii 1000 de ani, legendele despre vampiri s-au dezvoltat foarte bine in partea de est a Europei.

Vampirii ulteriori

Legenda lui Dracula, si legendele moderne despre vampiri care au derivat din ea, au fost direct inspirate din folclorul Europei de est. Arhivele istorice contin zeci de figuri mitice vampirice in aceasta regiune, datand de sute de ani. Acesti vampiri au diferite obiceiuri si caracteristici, dar majoritatea se pot clasifica in una din doua categorii:
Demoni (sau supusii diavolului) care au reanimat cadavre pentru ca acestea sa poate umbla printre cei vii
Spirite ale oamenilor morti care nu vor sa isi paraseasca propriul corp.

“Contele stie numara!”

In folclorul est European, puteai sa scapi de un vampir aruncand cateva seminte pe jos, fie deasupra mormantului vampirului sau in fata casei tale. Vampirii se spunea ca sunt obsesivi si ca trebuie sa numere semintele. Daca puneai un cui intre seminte, il va intepa pe vampir si va scapa semintele si va trebui sa inceapa de la inceput.
Demoni vampiri mai importanti au fost upir (Rusia) si vrykolakas (Grecia). In aceste traditii, pacatosii, bebelusii nebotezati si alti oameni care nu apartineau credintei Crestine aveau sanse mai mari sa fie reanimati dupa moarte. Cei care practicau vrajitoria erau in special vizati deoarece si-au vandut deja sufletul diavolului in timpul vietii. Dupa ce cadavrele se ridica din mormant, ele terorizeaza comunitatea, hranindu-se cu cei vii.
Se spune ca aceste cadavre vii trebuie sa se intoarca regulat in mormant pentru a se odihni. Cand oamenii credeau ca cineva a devenit un vampir, exumau cadavrul si incercau sa alunge spiritul malefic. Puteau incerca un ritual de exorcizare, dar mai des distrugeau cadavrul. Asta includea decapitarea, incinerarea sau infingerea unei tepuse in inima. Cadavrele puteau de asemenea sa fie ingropate cu fata in jos, pentru ca mortul viu sa sape in jos, in pamant, in loc sa sape in sus si sa ajunga la suprafata. Unele familii puneau o tepusa deasupra cadavrului, pentru ca acesta sa se intepe in tepusa daca ar incerca sa scape.
Vampirii din Moldova, Valahia si Transilvania (teritoriile care acum formeaza tara noastra, Romania) sunt numiti strigoi. Acesti strigoi sunt aproape intotdeauna spirite umane care s-au intors din morti. Spre deosebire de upir sau vrykolakas, strigoii trec prin mai multe etape inainte de a iesi din mormant. Initial devine un poltergeist invizibil, care ii chinuie pe membrii familiei sale miscand mobila si furand mancare. Dupa ceva timp devine vizibil, aratand exact ca si atunci cand era o persoana vie. Din nou, strigoiul se intoarce la familia sa, le fura vitele, cerseste de mancare si aduce boli. Strigoii se hranesc cu oameni, mai intai membrii familiei si dupa aceea pe oricine le iese in cale. In unele descrieri strigoiul suge sangele victimei direct din inima.
Strigoiul din Europa de est: cadavru reanimat care ii vaneaaza pe cei vii, se inspira mult din legenda vampirilor
La inceput, un strigoi trebuie sa se intoarca in mormant regulat, la fel ca si un Upir. Daca oamenii suspecteaza ca cineva a devenit un strigoi, ei exhumeaza cadavrul si il incinereaza, sau infig tepuse in el. Dar dupa 7 ani, daca un strigoi este inca “prin zona”, poate sa traiasca oriunde doreste. Se spunea ca un strigoi calatorea distante mari pana in alte orase si incepea o viata noua acolo, ca si o persoana obisnuita, si ca acesti vampiri secreti se intalneau saptamanal cu alti semeni.
Pe langa strigoi mort, oamenii se temeau de vampiri vii, sau strigoi viu. Strigoi viu erau numiti oamenii blestemati ca sa devina strigoi mort dupa moartea lor. Copii nascuti cu malformatii erau de obicei considerati strigoi vii. Daca un strigoi mort traieste intre oameni si are copii, acesti copii sunt blestemati sa devina strigoi (morti vii) dupa moarte. Daca o persoana considerata strigoi viu moare, familia distrugea cadavrul pentru a fi siguri ca nu va reveni din mormant.
In alte parti din Europa de est, creaturi asemanatoare cu strigoii erau cunoscute sub numele de vampir sau vampyr, probabil fiind o variatie a upirului rus. Ulterior, limba engleza a adoptat acest nume, devenit “vampire”.
In secolele 17 si 18, isteria vampirilor s-a raspandit in Europa de est. Oamenii spuneau ca isi vad rudele decedate umbland, atacand pe cei vii. Autoritatile au deschis zeci de morminte, arzand si infigand tepuse in cadavre. Stirile despre panica legata de vampiri a ajuns si in vestul Europei, conducand la multe speculatii academice cu privire la aceste creaturi, si de asemenea la poeme si picturi cu vampiri.

Vampirii moderni

Abraham Bram Stoker, un director de tratru si romancier, nu a fost primul autor care a scris o opera literara care contine referinte la vampiri, dar versiunea lui este cea care a prins cu adevarat. Motivul principal este personajul negativ, Contele Dracula, precum si firul actiunii. Stoker a ajuns la aceste doua elemente in urma unor indelungate cercetari. El plaseaza mare parte din actiune in muntii din Transilvania, si vampirii lui se bazeaza pe folclorul est-European si al tiganilor.
Alegand caracteristici din mai multe variante ale miturilor despre vampiri, si adaugand unele lucruri de la el, Stoker a creat standardul vampirului modern. Spre deosebire de vampirii traditionali din Europa de est, monstrii lui Stoker isi pierd puterile la lumina soarelui, sunt respinsi de crucifixe si sunt foarte inteligenti. Interesant este ca vampirii lui Stoker nu au reflexie, iar primele creaturi vampirice erau fascinate de propria reflexie.
Din cercetari, Stoker a descoperit un nume pentru personajul negativ. Dracula initial a fost o persoana adevarata, Printul Vladislav Basarab care a domnit in Valahia la mijlocul anilor 1400. Tatal lui a fost Vlad Dracul (Dracul de la Dragon - a primit acest nume drept recunoastere pentru aportul adus la Ordinul Dragonului din care facea parte). Fiul lui, Vlad Tepes, a primit acest nume ca urmare a obiceiului sau de a trage in teapa prizonierii.
Adevaratul dracula avea o reputatie de a fi fost foarte barbaric (acest fapt nu este universal acceptat), dar nu exista dovezi ca oamenii il considerau vampir. Personajul negativ al lui Stoker nu este asemanator cu adevaratul Dracula, desi sunt uneori asociati in filme bazate pe carte. In principiu, Stoker a imprumutat numele printului, precum si statutul sau social. Spre deosebire de strigoi, care nu aveau un loc unde sa “locuiasca”, vampirul lui Stoker era un aristocrat bogat, care se ascundea intr-un castel grandios.

Adevarul

De-a lungul istoriei, au existat mai multi oameni care aveau un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania care a trait intre 1560-1614. Elizabeta, care era ingrozita de gandul ca imbatraneste, era convinsa ca imbaierea (si poate consumarea) sangelui este secretul unei infatisari tinere.
Pentru asta, a torturat si ucis sute te oameni, majoritatea tinere fete. La sfarsit, a fost judecata pentru crimele ei si inchisa in castelul ei, unde a murit.
In piesa “Dracula” din 1927, si in filmul care a urmat in 1931, Bela Lugosi a adoptat acesta notiune de artistocrat, luand rolul unui conte gentlemen suav si sofisticat. Aceasta piesa a introdus de asemenea costumul familiar al lui Dracula - haine negre si o manta. In romanul “Dracula”, contele este descris ca si un om batran, vestejit. Dar imaginea suava a lui Dracula a prins la public si a ramas asa in zeci de filme, seriale si desene.
Imaginea vampirului a continuat sa evolueze de-a lungul anilor cu reinterpretarea novelistilor si cinefililor. In nuvelele populare ale Anne Rice, ea duce vampirii la urmatorul “nivel” si le da o constiinta si emotii. In lumea ei, vampirii nu sunt neaparat rai - sunt prezentati ca si oameni adevarati. In serialul de televiziune “Buffy, ucigasa de vampiri”, creatorul Joss Whedon a adoptat idei asemanatoare, a vampirilor cu suflet.

Originile credintei in vampiri

Desi majoritatea oamenilor de stiinta s-au concentrat asupra credintei din folclor, unii istorici au cautat originile fizice. Nu exista dovezi adevarate a existentei vampirilor, dar exista un numar de boli care ar putea duce la aparenta sau comportament vampiric.

Vampiri printre noi?

O varianta moderna a legendei vampirilor este “vampirul psihic”. Acesti vampiri moderni pretind ca au nevoie de energie psihica de la altii si ca au putearea de a absorbi aceasta energie fara ca persoana sa isi dea seama. Vampirii psihici de obicei absord energie psihica prin meditatie si concentrare. Daca nu se hranesc, spun ei, vor fi slabiti ca si cum nu ar fi mancat.
Dupa cum spun unii care cred, acest gen de vampiri exista de mii de ani. Unii spun ca acest fenomen este inspirat de vampirii din folclor.
Una dintre cele mai interesante “boli vampiresti” este porfiria. Porfiria este o boala rara caracterizata de iregularitati in productia de heme, un pigment din sange, bogat in fier. Oamenii cu forme grave ale acestei boli, sunt foarte sensibili la razele soarelui, au dureri abdominale puternice si pot suferi de delir acut. Un posibil tratament in trecut era sa bea sange pentru a corecta dezechilibrul din organism (nu exista nici o dovada clara care sa sustina eficacitatea acestui tratament). Unii suferinzi de aceasta boala au gura si dintii rosiatici, din cauza producerii iregulate a pigmentului. Porfiria este ereditara, asa ca se poate sa fie mai multi suferinzi de aceasta boala intr-o zona de-a lungul istoriei, toti urmasi ai unui singur bolnav.
O radacina fizica mai probabila a vampirismului este catalepsia, o boala ciudata asociata cu epilepsia, schizofrenia si alte boli care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crize de catalepsie, o persoana pur si simplu ingheata: muschii devin rigizi, asa ca corpul devine inghetat, iar inima si respiratia incetinesc. Cineva care sufera de catalepsie acuta poate fi confundata cu un cadavru.

In ziua de azi, doctorii au cunostintele si instrumentele necesare pentru a determina daca cineva este viu sau nu, dar in trecut, oamenii se bazau doar pe aparente. Imbalsamarea nu era cunoscuta in majoritatea partilor lumii, pana recent, asa ca un cadavru era pus in pamant asa cum era. O criza de catalepsie poate dura ore sau chiar zile, destul timp pentru o inmormantare. Cand persoana isi revenea, el sau ea poate puteau sa iasa din groapa putin adanca si sa se intoarca acasa. Daca persoana suferea de o boala psihologia, cum este schizofrenia, el sau ea putea avea un comportament ciudat si asemanator cu vampirii.
Ce se intampla cu cadavrele poate sugera vampirismul de asemenea. Dupa moarte, unghiile si parul par ca inca mai cresc (nu e asa de fapt), ceea ce poate da impresia vietii. Gazele din corp se expandeaza, marind abdomenul, ca si cum corpul ar fi mancat. Daca ai infinge o tepusa in corp, s-ar putea sa se rupa, eliberand tot felul de fluide. Ar putea si apreciata ca si dovada ca cadavrul s-a hranit cu oameni vii.
Desi aceste lucruri ar fi putut sa alimenteze frica de morti vii, radacinile vampirismului sunt probabil psihologice decat fizice. Moartea este unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, si toate culturile sunt preocupate intr-o anumita masura cu ea. O cale de a accepta moartea este sa o personifici intr-o forma tangibila. La inceput, Lamastu, Lilith si alte creaturi similare sunt explicatiile acestui fenomen terifiant, moartea subita a copiilor mici sau a fatului in pantece. Strigoi si alte cadavre reanimate sunt simbolurile supreme alte mortii - sunt ramasitele decedatilor.
Vampirii de asemenea personifica partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite vampiri sunt opusul “sotiei si mamei bune”. In loc sa aiba grija de copii si sa aiba un sot, ei distrug copiii si seduc barbatii. Similar, vampirii (mortii vii) se hranesc cu familia lor, in loc sa o ajute. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa controleze propriile tendinte negative - le pot exterioriza.

Aparitia asa multor creaturi si mostri vampirici de-a lungul istoriei, precum si fascinatia noastra continua legata de vampiri, demonstreaza ca acesta este raspunsul universal la conditia umana. Este in natura umana sa ne manifestam temerile prin monstri.

Autor: Dell, editor www.adeptiisatanei.com