De cate ori n-ati simtit ca mintea voastra are o viata proprie, o viata separata de a voastra, lasandu-va fara ganduri, privind neputinciosi la imaginile faurite de ea?
Poate ca ar trebui sa incep cu ideea ca nimeni nu mai adera la dualism, nici printre filosofi, nici printre savanti. Ei si? Credinta in existenta sufletului, separat de corp este o idee atat de generala incat aproape toate religiile se bazeaza pe ea.
Dualism? Hai sa zicem o conceptie filosofica si religioasa care explica existenta prin doua principii: spiritual – binele si material – raul.
Universului manifestat material nu i se poate contesta dualitatea.
Dualism poate fi considerat orice teorie sau sistem de gandire care recunoaste doua si numai doua principii sau substante independente si reciproc ireductibile, care sunt uneori complementare si alteori antagonice. Polaritatile unui dualism sunt distinse de tezele si antitezele unui dialectic, in aceea ca primele sunt stabile si exclusive in mod reciproc iar ultimele sunt dinamice, intotdeauna tinzand spre sinteza.
La baza, dualismele sunt metafizice ( admit doua substante cum ar fi Lumea si Dumnezeu sau doua principii – bine si rau – ca mijloace de explicare a naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic intre minte = substanta de gandire si trup = substanta extinsa. El afirma ca toate elementele realitatii sunt, in cele din urma, una sau cealalta din cele doua substante eterogene si epistemologice ( un dualist epistemologic distinge intre ceea ce este imediat prezent fata de mintea observatoare din determinarea de retrospectiva a obiectului real cunoscut).
“Fiinta” si “devenirea” lui Platon, “forma” si “materia” lui Aristotel,”numenul” si “fenomenul” lui Kant, yin si yang din filosofia chineza, precum si toate problemele traditionala derivate din ideile Dumnezeu – om, spatiu – timp, natura – dorinta, sunt printre faimoasele dualisme.

Autor: Eudemonistul