Originea pacatului stramosesc

Dogma spune: originea pacatului stramosesc se afla in neascultarea protoparintilor nostri, Adam si Eva, care, ispititi de diavol, nesocotesc vointa divina, calcand porunca lui Dumnezeu, de a nu manca dintr-un anumit pom (implicit al Cunoasterii). Dogma general acceptata daca n-ar exista cateva probleme de intelegere si sintaxa – au fost Adam si Eva parintii umanitatii (stiintific imposibil), de ce a existat un diavol in momentul creatiei (intrebare la care religia nu a putut raspunde pana in prezent) si, mai ales, de ce divinul a interzis Cunoasterea omului?
Reprezinta toate acestea alegorii, poate metafore spirituale ale dezvoltarii umanitatii de-a lungul istoriei, simboluri transcedentale sau “fapte reale”?
Am subliniat cateva cuvinte-cheie pentru d-voastra. Vi se par “obisnuite”? Ce va imprima in minte aceste “simple” cuvinte? Au o anumita rezonanta, o anumita predispozitie. Si totusi, oare prin educatie, nu una exagerata?
Revenim la starea primordiala a omului cu “menirea” de a deveni “dupa asemanarea” lui Dumnezeu.
Omul picase examenul moral.Cu alte cuvinte, Creatorul dorea o noua confesiune de credinta,un nou juramant de supunere pentru ca Omul sa reintre in gratiile Divinitatii.

“Nu era folositor ca omul sa dobandeasca nemurirea fara sa fie ispitit si incercat, ca sa nu cada in mandria si osanda diavolului” spunea Sf. Ioan Damaschin. Incercarea prealabila apare ca necesara, caci cel neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic (cf. Is. Sirah 34,10). Cu alte cuvinte, asta suna a initiere. Zeul incearca sa-i ofere omului libertatea sau sa-l inrobeasca. Aici, tagma prelatilor a gasit raspunsul perfect pt a ocoli dilema – ii ofera libertatea morala, spun acestia. Cata ipocrizie!
Importanta poruncii data primilor oameni este de drept unica, insa pt ca ea cuprindea intreaga lege morala, comunicata lor de Dumnezeu. Ca atare, daca premisa de la care se porneste este falsa, la fel va fii si concluzia. Supunerea fata de zeu sau inaltarea prin forte proprii. Si, pana la urma, se pare ca tocmai asta ne-a fost interzis. O sclavie intelectuala..
Culmea ironiei, in Geneza Omul-Adam nu isi marturiseste vina, caci fara vina (de orice natura) nu poate exista pacat. Omul isi marturiseste doar rusinea “sunt gol si m-am ascuns”.
Dogmaticii si scolasticii in ultima instanta afirma ca orice interpretare alegorica se exclude atat prin importanta faptului istorisit relativ la originea raului din lume, interpretarea alegorica neaducand aici decat confuzii, cat si prin claritatea cu care vorbesc textele biblice ulterioare despre istoricitatea caderii primilor oameni (Sir 25,27;Sol 2,24;2 Co 11,3;1 Tim 2,14). Cei doi pomi din gradina Edenului, pomul cunoasterii binelui si raului si pomul vietii sunt pomi adevarati, afirma teologii, obisnuiti, reali.
Va las singuri sa comentati aceste “afirmatii”.

“Inceputul pacatului este mandria” (Sir 10,13)
“Primul om care a cazut in pacat prin mandrie,dorind a fi ca Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur)
Asadar, pacatul lui Dumnezeu este pacat de moarte. Si, pana la urma, ce este rau in a vrea sa fii ca Dumnezeu? Asemeni lui, cum ne recomanda in atatea locuri Scripturile. Si Lucifer a vrut sa fie asemeni lui. Se pare ca istoria se repeta. Si el a fost alunga din Rai precum Omul din Gradina Edenului.
Ipotetic, probabil Adam a vrut sa cunoasca adevarata Lumina, sa fie asemeni zeului, sa cunoasca. Stim cu totii ca elevii si-au intrecut adeseori mentorii. Un zeu prea gelos, prea exigent in a-si impartasi cunostintele cu propria “creatie”. Uneori creatia ajunge sa intreaca Creatorul. Ne aducem cu totii aminte de mitul lui Pygmalion si al Galateei. Zeul le-a refuzat cunoasterea? Cu ce le-ar fi facut rau? Daca este sa dam crezare textelor biblice aceasta nu le-a adus raul, ci, din contra. Blestemele falsului zeu (moarte si suferinte) au fost adevaratele catastrofe. Nu a fost un gest parintesc, ci autocrat, dictatorial.
Dar astea sunt doar simple vorbe in vant – Adam si Eva, copacul cunoasterii, Dumnezeu si gradina Edenului sunt doar o metafora pentru a sublinia conditia nealterata a Omului inainte de a intra in “lume”. Pierderea nevinovatiei primordiale, pierderea esentei, a sacrului, a unei lumi dorite.

Cum pot crede azi intr-un pacat transmis peste mii de generatii? Cum pot crede azi intr-un pacat transmis indirect, habitual de care nu sunt vinovat? De care nu ma simt vinovat? Cum pot fi inca un “fiu al maniei”? (Ef 2,3)
De aceea, recunoscand neputinta patrunderii dogmei prin ratiune, aceasta poate fii primita numai prin “credinta”, caci este intemeiata, spune traditia, pe cuvantul lui Dumenzeu. Nu aveti decat sa credeti!
Nu voi accepta un pacat pe umerii mei, nici macar Pacatul Originar, care dealtfel nu apare ca fiind transmis nicaieri in Sf. Scriptura.

Afirmarea existentei si universalitatii acestui pacat este cu atat mai mult ilogica. Astfel, maniheii si priscilienii considerau firea omului rea in sine; origenistii sustin ca raul provenea dintr-un pacat savarsit de suflete inainte de incorporarea in trupuri; pelagienii considerau pacatul lui Adam exclusiv unul personal, parere pe care o imparteau si socinienii si rationalistii.
Ca sa nu mai discutam despre diferentele confesionale intre ortodocsi, catolici si protestanti.

Pacatul a fost probabil cea mai temuta arma a Evului Mediu, a inchizitiei, a prelatilor in general si a Bisericilor in special. Iar pacatul originar a fost cea mai reusita inventie de la Adam incoace.
Realitatea lui – istorica, materiala sau morala poate fi contestata de orice om de bun simt. Nu trebuie neaparat sa fii teolog sau invatat.
Intr-adevar, Omul a pierdut ceva pe drum. Si-a pierdut Sinele si Inspiratia. Si-a pierdut Scopul si modalitatea de a-l atinge. A uitat care sunt adevaratele lucruri importante in viata. A uitat sa se opreasca si sa admire. A uitat sa repire si sa traiasca.
Si-a umplut templele de zei si mintea de pacate inchipuite. A uitat ce este important si ca acest dar nu vine de la vreun zeu necunoscut ci este inerent firii umane. A uitat, din nou, sa aleaga si sa simta.

Asta cautam azi…

Autor: Dell, editor www.adeptiisatanei.com

Conceptul de intertextualitate e un fenomen foarte raspandit. El se poate explica partial prin tendinta noastra mentala de a turna experientele noi in vechi tipare expresive. Visele, de exemplu, reprezinta produsul unei incercari de interpretare bazate pe elemente cunoscute, pe vise trecute, temeri, sperante si presupuneri. Viziunile sunt mai complexe, receptorul este familiarizat cu precedente literare si, daca nu, va deveni curand cu ajutorul altora. Intertextualitatea afecteaza in mod inconstient, versiunea originala, iar vizionarul va fi convins ca experienta sa se incadreaza intr-un model stravechi si venerabil, ilustrat de alti vizionari.Un exemplu bun e vasta literatura mistica, iudaica, crestina si islamica, care cu exceptia unor variatii, au o tema comuna. Acest lucru nu inseamna ca cel putin unele dintre viziuni nu ar fi autentice ; arata doar ce masura opereaza intertextualitatea asupra lor.

Intertextualitatea inseamna “transmitere”, intr-un mod foarte complex. Experientele precedente par sa fie convergente si sa influenteze profund ceea ce consideram a fi o experienta noua, proaspata. Convergenta aceasta apare sub pragul constiintei si presupune o sinteza mentala a mai multor elemente si o prelucrare activa a noului eveniment, care nu este o simpla repetare a altuia din trecut.Istoricii considera transmiterea drept un proces in care cineva citeste un text si apoi il repeta altora, de regula deformat.
Dar in realitate lucrurile stau altfel.

Prezenta textelor nu e neaparat necesara, chiar daca ele exista, in transmiterea ideilor. Un principiu hermeneutic general este transmis cuiva, pe furis sau accidental, iar aceea persoana va produce texte bazate pe acel principiu si nu pe vreun text anterior care, de fapt, ii este necunoscut. De regula, rezultatul final e apropiat de textele care circula in comunitatea transmitatorilor originari. De aceea intertextualitatea poate aparea si in absenta literaturii ; oamenii gandesc, si daca au un model pentru gandirea lor, dau nastere la idei predictibile dintru inceput. Transmiterea trebuie inteleasa ca o regandire activa a traditiei, bazata pe un set simplu de reguli, precum si ca participarea la traditie a fiecarui individ explica foarte bine persistenta anumitor credinte si practici. Individul gandeste in cadrul unei traditii si, ca urmare, este “gandit” de ea ; prin acest proces el ajunge la concluzia ca orice este gandit este experimentat si ca tot ce este experimentat are un efect asupra ceea ce este gandit.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Samanismul este, fara doar si poate, “religia” primitivilor. El a fost prezent in stepele asiatice, in China si Japonia dar si in cele doua Americi la pieile rosii. A fost un sistem de credinte simplu care s-a mulat pe sufletul individului de preutindeni. Un soi de credinta universala.

Cum si unde a aparut samanismul?

S-a nascut din nesiguranta care caracteriza spatiile intinse si mediul deschis, s-a nascut din nevoia de a visa, de a fii mai mult, de a intelege natura si Divinitatea (care coincideau de multe ori). Am urmarit acest “fenomen” tulburator in studiile mele si m-a uimit filozofia.
O filozofie a nostalgiei originilor, a vremii visarii, a cautarii primordialului, a dedicarii vietii sacrului, a traiului in concordanta cu legile naturii si ale firii.
Un comportament etic nemaivazut la niste… barbari. Ciudat, dar extraordinar!
Lectii de viata, de insusire a unor elemente estetice, morale dar si de supravietuire.

Adevaratul samanism a luat nastere acolo unde el mai exista sub forma lui cea mai autentica, adica in Asia Septentrionala, mai ales la populatiile siberiene sau altele, cum sunt samoiezii si tungusii. Acest samanism din nordul indepartat, vechi de mai multe milenii, inca n-a putut fi studiat in intregime, deoarece regiunile unde samanii isi exercita talentele sunt, si astazi, greu de explorat. In plus, climatul neospitalier care domneste acolo nu e propice turismului. Astfel incat, acolo, in singuratatea inghetata a Siberiei, s-au pastrat cel mai bine traditiile samanice.

Cu toate acestea, asemenea traditii lasa impresia ca s-au practicat pretutindeni in lume. Riturile de cinste la populatiile de la poli (laponi, eschimosi, indienii din Alaska, din Nordul canadian) se apropie de riturile siberiene. Cele pastrate la indienii din America de Nord si la triburile primitive din Indonezia si Oceania prezinta indeaproape, incontestabile similitudini. Etnologii, care au preferat sa nu se piarda intr-un hatis de diviziuni si de subdiviziuni, au facut din cuvantul samanism numitorul comun al tuturor riturilor ce prezinta asemanari, mai mult sau mai putin evidente, cu ei. E de netagaduit faptul ca leaganul samanismului se situeaza in Siberia europeana sau asiatica.

Despre samanism

Samanismul se refera la anumite credinte si practici traditionale legate de comunicarea cu “lumea spiritelor” (planul astral). Desi existe numeroase forme imprastiate in toata lumea, au cam aceasi idei:
-spiritele pot juca un rol deosebit de important in viata oamenilor, motiv pentru care omul trebuie sa fie in buna intelegere cu ele, fapt implinit cu ajutorul samanului/vraciului, care are datoria de a asigura o buna comunicare intre cele doua lumi paralele;
-spiritele pot ajuta oamenii, dar de asemenea le pot face rau;
-samani au dezvoltat numeroase metode de intrare in transa: dansul, meditatia etc…
-in timpul transei, spiritul samanului/vraciului paraseste corpul, mergand cu anumite scopuri bine definite in “planul astral”;
-samanii au capacitatea de a diagnostica si de a trata bolile, ei fiind de fapt primii medici ai omenirii;
-ocupau un loc deosebit in societatea lor.
-sunt deosebit de intalnite relatarile despre ritualuri care au ca scop aducerea sau oprirea ploii, ritualuri de dinaintea razboiului si alte asemenea lucruri care au ca scop prosperitatea sau apararea integritatii comunitatii;
-sunt intalnite numeroase metode de divinatie: prezicerea viitorului in zborul pasarilor, pozitia norilor, a astrelor. Este intalnita divinatia cu ajutorul animalelor sacrificate, carora le erau cercetate organele imediat dupa sacrificiu;
-dadeau viselor o importanta deosebit de mare, devenind experti in interpretarea lor.

Samanismul, trecut si viitor

Samanismul a devenit o lectie pt viitoarele religii. Unele l-au acuzat, ironizat, persiflat, excomunicat. Atele si l-au insusit chiar si fara sa vrea!
In prezent, a devenit parte integranta a religiilor dar si a mostenirii culturale.

Acesti primitivi vroiau tot timpul sa fie in prezenta Cerurilor si a spiritelor pe care noi le-am uitat si nu le mai intelegem mesajele. Nevoia de ascensiune spirituala este declarata azi nula si neavenita. Poate cei putini norocosi…

Autor: Dell, Sytri editori www.adeptiisatanei.com

Care este esenta religiei? Cum a luat ea nastere in societatea primitiva? Cum s-a dezvoltat in diversele societati impartite in clase?
Numai noi putem sa dam raspunsuri juste la aceste probleme strans legate intre ele – a originei si a evolutiei religiei – pentru ca noi rezolvam in mod stiintific raportul dintre existenta si gandire, pentru ca, spre deosebire de dogma, nu inghesuie fenomenele intr-un pat al lui Procust, ci, dimpotriva, se imbogateste necontenit datorita succeselor practicii sociale din toate domeniile, in timp ce teoriile burgheze si revizioniste tind sa ascunda, sa voaleze trasaturile esentiale ale religiilor actuale; ele dau o explicatie falsa a religiei primitive si a originei ei.

Adeseori, pentru a da o definitie a religiei, unii se marginesc sa spuna ca, la fel ca si arta si filozofia, ea face parte din suprastructura ideologica care se ridica deasupra bazei economice si care este determinata de insasi aceasta baza.
Aceasta definitie este exacta, dar prea generala. Ideologia unei clase dominante – si aceasta si este ideologia dominanta in societatea impartita in clase – neaga faptul ca ea isi are originea in relatiile sociale reale; ea uita sau ghiar ignoreaza in mod constient conditiile formarii ei si se prezinta ca un domeniu autonom – imparatia ideilor – care planeaza deasupra imparatiei pamantesti. Pe care o invaluie in umbra sa. Filozofia idealista si religia tind sa intareasca aceasta iluzie, aceasta minciuna necesara clasei exploatatoare, care nu ezita de altfel sa denatureze realitatea istorica pentru a o mentine.

Dar care sunt particularitatile specifice ale religiei care o deosebesc de celelalte domenii ale ideologiei?
Religia este o oglindire deosebita, fantastica si falsa in constiinta sociala a relatiilor dintre oameni si a relatiilor dintre ei si natura, reflectare care apare din cauza ca oamenii, atat in societatea primitiva cat si in societatile impartite in clase (sclavagista, feudala, capitalista), se afla sub dominatia unor forte exterioare lor, pe care ei nu le pot cunoaste in intregime, pe care nu le pot domina, controla, si in fata carora ei incearca deci o frica misterioasa, acea frica despre care poetul a spus ca i-a creat pe zei.

Salbaticul inarmat numai cu o piatra cioplita mai mult sau mai putin grosolan sau cu o bata si care traieste din cules, vanatoare sau pescuit se afla in stransa dependenta fata de natura. Cultivatorul, mai ales cultivatorul primitiv, vede ca roadele muncii sale depind de factorii climaterici: ploaie sau seceta, caldura sau frig etc. Capitalistul, chiar daca-si dirijeaza dupa bunul sau plac intreprinderea, nu poate dirija piata. Muncitorul sufera pe urma crizelor, ale caror cauze ii sunt necunoscute daca constiinta sa de clasa nu este inca dezvoltata. Pentru astfel de oameni razboaiele sunt tot atat de naturale ca si inundatiile sau epidemiile. Astfel lumea se dedubleaza si ia nastere o lume religioasa, cu o latura misterioasa, cu fenomene aparente de vraja si magie, o lume supranaturala, irationala, care tinde sa-si supuna lumea reala.

Aceasta lume religioasa plasmuita de mintea omeneasca – teorie a unei realitati denaturate, dupa expresia lui Marx – pare insufletita de o viata proprie, populata de entitati independente, care se misca in regiuni inaccesibile oamenilor; dar aceasta nu este decat o iluzie: chiar ideile false, chiar iluziile isi au radacinile in lumea reala; religia nu are un continut independent, deoarece ea este un produs al pamantului si nu al cerului.
Oglindirea religioasa a lumii reale, valul mistic si nebulos care invaluie intregul mers al vietii sociale exista pentru ca viata de toate zilele, viata practica a omului muncitor este dominata de relatiile irationale in care se afla oamenii unii fata de altii si fata de natura.

Lenin, in articolul sau “Socialismul si religia”, spune: “Neputinta claselor exploatate in lupta impotriva exploatatorilor da nastere tot atat de inevitabil credinte intr-o viata mai buna dincolo de mormant, dupa cum neputinta salbaticului in lupta cu natura da nastere credinta in zei, in minuni etc.”
Aceste teze clasice ne permit sa desprindem un alt element caracteristic al religiei, animismul, termen care inseamna in general “credinta in spirite” si al carui continut, produs istoric, se schimba in functie de formatiunile social-economice. Nu exista religie fara animism: “Daca este posibila religia fara dumnezeu, poate exista si alchimia fara piatra filozofala”.

Autor: www.adeptiisatanei.com

Si a zis Domnul Dumnezeu: „Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul. Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!…”

Acest verset lasa loc de multe interpretari.

”Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi”. Adam a devenit zeu atunci cand a cunoscut binele si raul? Si la cine s-a mai referit dumnezeu atunci cand a spus “noi”?

Satan l-a invatat pe om si politeismul, spunandu-i: ”In ziua in care veti manca din pom, vi se vor deschide ochii si veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. De aceea Dumnezeu intrebuinteaza in chip ironic si osanditor pluralul: ”S-a facut ca unul din noi”…

Desi acest mit, foarte controversat, credem ca e putin exagerat.
Pacatul lui Adam este o greseala personala si trebuie tratata ca atare. Ce parinte ar pedepsi nepotii, stranepotii etc, pentru o greseala a copilului lui? Intr-o interpretare iudaica a mitului raul se origineaza in actul indepartarii fructului din pomul cunoasterii (si nu in cel de a-l consuma). Pomul simbolizeaza arborele sefirotic, a carui armonie a fost deranjata prin dezechilibrul creat de Adam. Raul survine ca o greseala de pozitionare, sau, mai exact, de manipulare.

Creatia lumii este duala.

Daca crestinii au creat un dumnezeu gonflabil, destul de mare cat sa incapa trinitatea, oare nu mai este loc si pentru rau? Astfel, problema raului si-ar fi gasit o rezolvare ontologica si am fi fost scutiti de toata aceasta poveste care treneaza peste epoci.

Se poate spune ca Dumnezeu a creat animalul, iar Satana ne-a ridicat de la conditia de animal?

Putem merge pe ramura gnostica, spunand ca Adam – Omul a primit-o pe Eva – Viata! Viata i-a dat Cunoasterea (Curmalul) prin adevaratul Dumnezeu (sarpele).

Oricare ar fi interpretarea noastra a acestui mit, nu trebuie sa uitam ca este o metafora culturala. Si atat!

Autori: Mallzebuth, Eudemonistul, Editori www.adeptiisatanei.com

Eu inteleg cele aduse de Iisus in discutie ca un prag filozofic sau mai degraba psihologic peste care ucenicii sai trebuiau sa treaca.
Botezul apei, Cina cea de taina, Schimbarea la fata sunt evenimente profund mitice, arhaizante, care au rolul de a invia trecutul, de a ne trimite cu mintea la Simbol.

Asta se dorea moartea si invierea lui – adevaratul Simbol!
Probabil, influentat de legile lui Moise, traditia ebraica, poate si cunostinte mai mult sau mai putin ezoterice babiloniene Iisus a incercat o reconciliere a materiei in spirit!
A promis o noua lume si o noua umanitate dar in SPIRIT! Cei care asteapta Judecata de Apoi pot astepta la fel de bine sa castige la loto!
Problema e gresit interpretata, vizualizata si mai ales redusa in imperfectiunea ei!

INVIEREA CA FAPT ISTORIC IN BIOGRAFIA LUI CHRISTOS

Evanghelile dau o reprezentare completa a evenimentelor care au urmat crucificarii si mortii sale. Totodata, Marcu nu mentioneaza decat mormantul deschis si gol, si momentul in care s-a creat povestea aparitiei corpului lui Christos. Prima relatare despre Christos inviat e cea a Mariei din Magdala, de la care el gonise sapte demoni. Insa apare curios rezumata in Marcu, ca si cum cineva a constatat ca relatarea lui Marcu e prea scurta si ar fi fost completata ulterior

Izvorul cel mai vechi al invierii este Pavel, iar el nu este un martor ocular; el pune insa accentul cu tarie asupra importantei absolute si vitale a invierii, ca si asupra autenticitatii povestirii respective (Corinticul, 15, 14 si urm.. 15. 5 si urm.). Ca martori, el il mentioneaza mai intai pe Cephas (Petru, primul, apoi pe cei doisprezece, apoi pe cei cinci sute, apoi pe Iacob. Apostolii, si in final pe sine insusi. Acest aspect este interesant pentru ca experienta lui personala consta, este cat se poate de evident, intr-o viziune care i s-a impus in chip spiritual, in timp ce relatarile mai tardive insista asupra caracterului materialmente concret al corpului lui Christos; (mai ales Luca. 24, 12. si loan, 20, 24 si urm.). Marturiile evanghelistilor nu coincid decat asupra faptului ca mormantul era gol si deloc asupra cronologiei marturiilor oculare. Aici traditia inceteaza complet de a mai fi fiabila. Daca mai adaugam la aceasta si povestea stirsitului lui luda, care trebuie sa fi fost pentru crestini un foarte interesant obiect al aversiunii, indoielile noastre privind povestea invierii sunt agravate: asupra manierei in care a murit el exista doua versiuni total diferite.

Ca fapt istoric, invierea este indoielnica. Daca am extinde beneficiul indoielii la asemenea asertiuni contradictorii, am putea intruchipa posibilitatea unei viziuni, atat individuala cat si colectiva (si, mai putin probabil, a unei materializari).
Concluzia la care au ajuns primii crestini – pentru ca Christos a inviat din morti, la fel vom invia si noi, intr-un corp nou si neperisabil, care ii starnea lui Pavel cele mai mari temeri: nu are nici o valoare si este la fel de inconsistenta ca si asteptarea. “Caci daca Christos nu a inviat, atunci predica noastra si credinta voastra este zadarnica” (I Corintieni. 15. 14).

Dupa cum o arata numeroasele povestiri miraculoase continute in evanghelii, realitatile spirituale nu puteau fi puse la indemana unui popor incult si destul de primitiv decat prin “miracole” masive si tangibile, sau prin povesti de acelasi gen. Concretismul era inevitabil, cu toate implicatiile sale grotesti. De pilda, cei care credeau in Christos trebuiau sa primeasca prin binecuvantarea lui Dumnezeu, la inviere, un corp transfigurat; la fel si necredinciosii si pacatosii, numai ca ei trebuiau sa fie torturati o vreme in infern sau in purgatoriu. Pentru aceasta operatie era indispensabil un corp indestructibil, altminteri damnarea ar fi luat sfirsit intr-o clipa.

INVIEREA CA EVENIMENT PSIHOLOGIC

In aceasta privinta, faptele sunt perfect clare si bine atestate: viata terestra a omului-Dumnezeu se implineste prin invierea sa si suirea la ceruri. Inca de la inceput, aceasta a fost credinta ferma a crestinismului. In mitolgie, este particularitatea eroului de a birui moartea si de a chema la viata parintii, stramosii poporului sau, etc. El avea o personalitate mai implinita, mai bogata si mai puternica decat muritorii de rand. Desi el insusi este muritor, existenta sa nu era neantizata de moarte: el supravietuieste, intr-o forma putin modificata. La nivelul unei civilizatii mai elevate, el se aseamana cu Dumnezeul care moare si invie ca si Osiris, care devine in fiecare fiinta umana.

Sinele ca arhetip reprezinta o totalitate care nu poate fi exprimata decat prin simboluri. Este o imagine colectiva care depaseste ca atare individul in timp si in spatiu; in aceasta perspectiva, nu mai este dificil sa sesizam in ce masura povestea invierii constituie proiectia unei cunoasteri indirecte a Sinelui, care a aparut sub trasaturile unui om. Un anume Isus din Nazareth, despre care au circulat o multime de zvonuri.

Este putin probabil ca cei care au crezut in acest mit sa fi realizat logic imposibilitatea ca un trup pieritor sa fie supus damnarii. Prin urmare, este la fel de putin probabil ca inzestrarea pacatosilor cu un trup nepieritor sa fi urmarit desfiintarea acestei contradictii. Mai degraba, credem ca toate aceste conceptii coexistau pasnic in mentalitatea credinciosilor de ieri fara a putea fi suspectate de ilogism.
Chiar daca, la prima vedere, mitul lui Isus trimite la mitologiile bine cunoscute ale eroilor nemuritori, nu credem ca el poate fi redus la acestea din urma. Exista obiceiul, pagubos, de a reduce o figura mitologica la un model deja constituit, in virtutea faptului ca si aceasta figura s-ar caracteriza prin cateva din elementele modelului. Este ca si cum am spune ca totii indivizii care se numesc Vasile sunt betivi si se casatoresc la varsta de 25 de ani. Pentru ca un Vasile, considerat etalon, asuma candva toate aceste detalii biografice.

Sa revenim la invierea lui Isus. In acele timpuri, puterea vechilor zei fusese inlocuita de cea a zeului vizibil: Cezarul, singurul caruia trebuia sa i se aduca sacrificii. Dar aceasta substituire era la fel de nesatisfacatoare ca si cea care l-a inlocuit pe Dumnezeu cu Statul comunist. De aceea s-a incercat frenetic si disperat sa se creeze, chiar si cu un material indoielnic, un suveran spiritual unic, un pantocrator. In opozitie cu divinitatea concretizata de Roma (ce mizerabila gluma a istoriei: sa-l inlocuiesti pe Cezar cu ministerul pontifical al sfantului Petru!).

Cei care au scris evangheliile erau, ca si Pavel, preocupati sa concentreze caracteristicile miraculoase si semnificatiile spirituale in persoana tanarului rabin, cvasi-necunoscut, care, dupa o cariera care nu va fi durat probabil decat un an, si-a gasit un sfarsit prematur. Noi stim ce au facut ei din el, dar nu stim. In schimb, pana in ce punct aceasta imagine corespunde realitatii istorice a omului, inabusit sub o avalansa de proiectii? Nu stim daca el era Logosul si Christosul vesnic viu. In orice caz, acest lucru este lipsit de importanta.

Ultimele secole precrestine: acestia ajunsesera deja la ideea unui Osiris individual. La urma urmelor, Egiptul a devenit indata crestin, fara nici o ezitare.

In realitate, omul modern nu este supus autoritatii unui “stat anonim”, ci unei elite politice care detine puterea si care manipuleaza in propriul ei folos contractul social si ideea de stat. Diferenta este ca ideea de stat si tot ceea ce decurge din ea nu ofera aceleasi orizonturi spirituale ca si reprezentarile religioase de odinioara.

Pentru primii crestini, ca si pentru toti primitivii, trebuia ca invierea sa fie un eveniment concret, material, care poate fi vazut cu ochii si atins cu mainile. Ca si cum spiritul n-ar avea o existenta proprie. Chiar si astazi, oamenii nu pot sesiza fara dificultate realitatea unui eveniment psihic, daca acesta nu este totodata si concret. La drept vorbind, invierea ca eveniment psihic nu este concreta. Ea este o experienta pur psihica. Este curios ca crestinii au ramas orbi, incat nu inteleg existenta spirituala in afara corpului, ca eveniment psihic. Ma tem ca bisericile noastre crestine nu vor mai putea mentine multa vreme acest anacronism socant, fara teama de a impietri in contradictii.

Autor: Mallzebuth, Dell

Apostolii nu erau adeptii unei noi religii. Pavel nici nu accepta sa stea la masa cu un “neam”. Ei doreau – ca si Iisus – purificarea mozaismului. Pavel, om cu o cultura deosebita, a intuit ca se poate crea o noua religie si ca aceasta poate “prinde” foarte usor in spatiul elenistic. Misterele… Dyonisos…Ce asemanare…Grecii puteau jura ca “stiu” asta! Romanii, carora gandirea cosmica le era straina… au acceptat.

Noul pe care-l aducea crestinismul pastra vechiul si folosea vechiului. Imperiul roman avea nevoie de liniste. “Da-i Cezarului ce-i al Cezarului”(fantastic, dumnezeiesc!), “sclavul sa nu ridice mana impotriva stapanului”. Pavel a avut cei mai buni profesori in cele mai bune scoli. Pe cand Roma era o amestecatura galagioasa si fanfarona, crestinismul a propovaduit linistea intr-o epoca zbuciumata, iar oamenii tanjeau dupa liniste. Erau satui de zei razboinici care voiau si voiau…
Aparitia crestinismului trebuie studiata in contextul de atunci.
Pavel n-a respectat nici macar o singura dorinta a lui Isus. Si totusi… nu l-a propovaduit pe Isus, ci l-a transformat in Hristos, a proiectat istoricul in cosmic.
Pavel cunoastea valoarea cuvantului, stia ca elenismul ii va universaliza crestinismul.

Rolul lui Iacov, fratele mai mic al lui Iisus, a fost vazut de Biserica Catolica ca o amenintare, informatiile despre el fiind eliminate!
Suna a conspiratie, nu?
Dar, in 1996 Papa Ioan Paul al II-lea (unul dintre cei mai prevazatori papi de altfel) a emis o declaratie in care se afirma ca Iisus a fost singurul copil al Mariei! Pontiful a facut aceasta afirmatie in ciuda dovezilor furnizate de biblie si de cercetatori!

Dovezile demonstreaza ca, desi e posibil ca Pavel sa fi fost liderul miscarii crestine din Roma intre 42 si 67 d.HR, el cu siguranta nu a fost liderul Bisericii din Ierusalim. Iacov era succesorul de drept.

Pe vremea aceea nu existau crestini. Crestinismul a fost un concept in intregime roman!
Biserica din ierusalim era ebraica!

La 3 ani dupa moartea lui Iisus, Pavel, un evreu din Tars, sosea in Israel! Omul care a dat nastere noii viziuni si-a schimbat numele din ebraicul Saul in romanul Paul (Pavel pe filiera slavona). El spune :
“Dar cand a binevoit Dumnezeu sa descopere pe Fiul Sau intru mine, pentru ca sa-l binevestesc la neamuri”!

Biserica din Ierusalim folosea “invierea” ca un mijloc de initiere (asemanator misterelor eleusiene), candidatul era supus unei morti simbolice, infasurat intr-un giulgiu, etc.
Obicei folosit de antici (invierea prin piele, etc)

Cercetatorii au conchis ca noua evanghelie a lui Pavel era o interpretare proprie a mortii SIMBOLICE a lui Iisus.
Iacov si biserica probabil nu a fost de acord cu aceasta si nici cu propovaduirea ei celor neevrei!

Dovezi documentare : Clementine Recognitions
Eusebiu, un istoric din secolul al-III-lea si in extensio Josephus, Epiphanius

Cum a reusit “crestinismul” lui Pavel sa supravietuiasca?
Simplu! Biserica din Ierusalim a fost distrusa de revoltele sangeroase ale lui Simeon bar Kochba! Documentele ramase au fost ascunse sub templu (Inaltarea lui Moise, Documentul de Cupru, etc)

Autor: Eudemonistul, Dell, Mallzebuth , Editori www.adeptiisatanei.com

Cum poti conduce oamenii spre “Bine” in masura in care nu-l constientizeaza, nu stiu ce este si de unde vine? Nu cumva ar trebui, intai, sa le spui cum poate fi cunoscut si cum se poate ajunge la el? Imi veti spune ca – de milenii – religia si filosofia tocmai asta au facut. Daca este adevarat, atunci de ce viata ne dovedeste ca trebuie sa continuam cautarea si ne deschide tot felul de drumuri a caror falsitate nu mai poate fi dovedita, facandu-ne sa ne multumim doar cu o ilara contestare a adevarului?

Ca parte a Dumnezeului Unic, Iisus – ca Mesia – nu poate cobori printre noi pentru a doua oara in vederea aceluiasi lucru. Ar fi penibil! A venit odata, a inmanat oamenilor cheia care putea deschide poarta cunoasterii dumnezeirii dar… nu le-a indicat unde se afla. De atunci omul bajbaie pe la tot felul de porti inchise incercand sa vada careia ii apartine cheia.

Poate ca religia le-a expus si o ipoteza ilara, aceea ca trebuie sa mai astepte o minune: aceea prin care sa li se releve…minunea! Sa fie asta otrava picurata in dorinta fireasca de a evolua spre conditia de dumnezeu, inlocuind-o cu cea de autodistrugere? Noua era va fi marcata tocmai de gasirea antidotului: omul va trece de la “frica de Dumnezeu” la constienta de Dumnezeu. Aceasta trezire nu face decat sa alunge teama. Atunci cand aceasta se insinueaza in actiunile sale, inseamna ca ele sunt coplesite – mai mult sau mai putin – de natura inferioara, animalica, instinctiva si nu prin ratiunea care sa-ti releve intelegerea profunda a lucrului respectiv. Nu te poti apropia de Legea Universala a Dumnezeului Unic decat prin ratiune, inlaturand teama, lasand constiinta sa lucreze in locul ei pentru impunerea manifestarii naturii superioare (angelice) a fiintei umane, acel sambure de lumina ingropat de Divinitate in suflatul nostru in timpul genezei.

Teama nu este decat spuza care acopera scanteia divina, partea Adevarului Unic care sa ne redea utilitatea primordiala: chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In interiorul nostru este lumina, caci Adevarul este in noi si – fiecare – am cautat – prin bine sau rau – sa scuturam spuza care o acopera. Prin revolte sau adevarate revolutii carnale sau spirituale, schimband alti oameni sau societati si culturi, provocam emanciparea individuala. Fiecare viata nu este decat un sir de trepte pe scara evolutiei spirituale. Trist este ca multi se opresc pe o treapta oarecare, pe care o considera mai comoda si raman prizonierii ei, blocand evolutia proprie si – uneori – a altora.

Ce s-a intamplat cu “oferta” pe care Divinitatea a facut-o omului? A fost imbracata in ritualuri prin care cativa tin prizoniera intreaga umanitate de mii de ani, in propriul folos. “Oferta” a devenit religie, afirmand superioritatea unui om in fata altuia, a unui popor in fata altuia, religia a devenit institutie iar institutia – pamanteasca fiind – isi mentine influenta si puterea prin constrangere si instaurarea fricii, aceasta fiind singura cale pentru a dainui. Daca religia ar fi inteles generozitatea “ofertei”, daca ar fi pretuit-o, n-ar fi trebuit sa ne stapaneasca prin teama, caci pe masura ce evolutia ( independenta de vointa noastra) impinge omul spre conditia de dumnezeu ( starea primara a fiintei create) , rolul si rostul ei in vechea forma se va incheia caci a facut din Divinitate din scop in unealta pentru implinirea dorintelor personale. Destinatia initiala, aceea de a mentine deschisa calea dintre om si Dumnezeu a ramas doar o notiune golita de continut. Apocalipsa de care se tot vorbeste nu Universul il loveste ci universul nostru; nu macrocosmosul va fi afectat, ci microcosmosul.

RELIGIA: MIT, RITUAL SI SIMBOL

“Religia incepe odata cu omul si numai odata cu el isi va sfarsi istoria”. Religia, in forma ei de credinta, se afla la baza fiintei dintotdeauna si pentru totdeauna. Asta face ca statutul omului sa fie homo religious ( om religios) si nu zoon politikon ( animal politic) asa cum l-a denumit Aristotel. Sacrul este elementul fundamental al constiintei, nu un simplu stadiu la scara evolutiei.

Putem vorbi despre recuperarea sacrului, ireductibilitatea lui, irecognoscibilitatea sacrului manifestata prin camuflarea in profan si ocultarea sacrului de catre profan, despre imanenta sacrului, despre sacru ca metaistoric, ca realitate ultima, ca Dumnezeu; ddspre sacru si profan ca relatie dialectica, o relatie de opozitie axiologica dar de complementaritate ontologica.
Putem vorbi despre profan ca hierofanie, ca manifestare a sacrului, apoi putem dezvolta teoria despre hierofanie pe doua coordonate: manifestarea sacrului in profan si trensformarea profanului in sacru.
Trasam apoi schema: mit – ritual – simbol, cu semnificatia ei majora in cunoasterea si existenta omului, o imbogatim prin rit, ceremonie si initiere, trasam mitul ca istorie sacra, fixandu-l ca eveniment al timpului primordial al inceputului; optional putem folosi mitul ca soterologie (doctrina mantuirii) si – pentru ca ne trebuie un model exemplar de existenta umana – folosim mitul cosmogonic. Va intrebati de ce este necesar mitul? Simplu! Pentru refacerea existentei primordiale, recuperarea sacrului, reintoarcerea la timpul cosmic, trecerea intr-un nou mod de existenta si vindecare fizica, psihica sau spirituala (uitare…moarte…). Mai adaugam principiul imitatio dei si coincidentia oppositorum al unitatii opozitiilor si al transcenderii ideii de diferenta inspre unitatea suprema, spatiul si timpul sacru, istoria religiilor ca hermeneutica totala ( creativa si vizionara) si… sa-i dam bataie in fundamentarea unei noi religii, spre acele “ceruri noi si pamanturi noi” despre care toate religiile vorbesc.

Autor: Eudemonistul

Am putea spune ca in religia antica egipteana avem de-a face cu o dubla trinitate:
- o serie pur divina: zeul Tata – zeul Fiu – Ka-Muntef
- o serie omenesc-divina: zeul Tata – omul-zeu Fiu ( faraonul) – Ka al regelui.

In prima serie Tatal se transforma in Fiu si invers prin intermediul fortei procreatoare a lui Ka-Muntef.Cele trei fapturi sunt identice.
A doua serie reprezinta coborarea zeului in lumea pamanteana. Mama divina nu este inclusa in trinitate. Acest lucru ni-l demonstreaza si amuleta egipteana tarzie a Trinitatii( publicata de Spiegelberg): Horus si Hator stau fata in fata iar intre ei si deasupra lor pluteste un sarpe inaripat. Cele trei zeitati tin – toate – semnul vietii(ankh), crucea.

Amuleta este triunghiulara si are o inscriptie:”Unul este Bait (Horus), unul este Hator, unul Akori, una este forta lor. Fii salutat, Tata al lumii, fii salutat zeu cu trei infatisari” (se pare ca provine din sec. II – I iH.). Spiegelberg si Jung sunt de acord ca aceasta amuleta a contribuit decisiv la dezvoltarea dogmei crestine a Trinitatii care – sa nu uitam – a aparut pe pamant egiptean, in Alexandria. Surprinzator dar in sprijinul meu vin chiar “Faptele apostolilor” unde aflam ca Apolo, un tip care – la un moment dat – era mai pretuit de comunitatile crestine si chiar mai ascultat decat Pavel, era din Alexandria. Luca, cel care a scris Faptele ( banuiesc asta deoarece atat Faptele cat si Evanghelia, sunt adresate lui Timotei) il lauda pe Apolo spunand ca “era tare in Scripturi”, “nu cunostea decat botezul lui Ioan” dar ” invata amanuntit pe oameni despre Isus”, lucru pe care nu l-am gasit mentionat despre Pavel. Jung mai face observatia ca imaginile “conjunctiei” din “Rosarium philosophorum” ( Rex – Regina – Colomba Sancti Spiritus) corespund exact schemei amuletei.

CRESTINISMUL SI RELIGIOZITATEA EGIPTEANA

Nu inteleg refuzul teologiei crestine de a admite ca dogmatica crestina rezulta, fie si numai partial, din credinta populara egipteano – elenistica si din filosofia iudeo-elenistica a unui Filon. Acelasi traseu l-a urmat si alchimia. Lapis Philosophorum ( Piatra Inteleptilor), cea care mentine macrocosmosul este in cartea sau oglinda naturii, simbolul lui Isus Crucificat, al Mantuitorului intregii semintii umane, adica a microcosmosului (spune Khunrath). Asta imi aminteste de “Cantilena” lui Ripley si “De Chemia” lui Senior:”masculinul, care nu are aripi, este supus femininului care le are”. Faptul ca Dumnezeu Tatal este perceput ca “antiquum dierum” face ca Fiul sa fie tanar. Logosul este vazut si de Valentin si de Meister Eckhart ca un baietel iar asta ne poarta cu gandul la Dionysos sau la “Horus copilul”.
Foarte multi dintre noi nu avem habar de linia comuna pe care teologia crestina si filosofia alchimica evolueaza. Jung spune ca: “alchimistii seriosi erau, in masura in care putem sa consideram exprimarea parerii lor drept autentica, oameni religiosi, carora le este total straina o critica a adevarului revelat. Nu exista in literatura alchimica, atat cat pot eu sa am o privire de ansamblu asupra ei, atacuri la adresa dogmei”. Jung mai admite ca ” o religie care nu mai poate sa asimileze mitul isi uita functia intrinseca. Vitalitatea spirituala se bazeaza pe continuitatea mitului (atentie intemeietori de religii!) De ce amintesc asta? Pentru ca mi se pare extraordinar modul in care hermeneutica crestina a facut din Pasarea Phoenix ( cea din mitul lui Pliniu) o “allegoria Christi”. Autoarderii lui Phoenix ii corespunde jertfa de sine, cenusii trupul ingropat iar renasterii pasarii miraculoase invierea lui Hristos. Phoenix inseamna sufletul si migratia sa spre taramul renasterii. Phoenix devine o alegorie a Invierii. Iata ca si pentru alchimie pasarea Phoenix reprezinta tocmai marele miracol al lui “coniunctio”, unirea corpului cu sufletul, moment in care “lapis” devine un corp viu ( nu stiu daca nu cumva prin toata aventura adamica a “plasmuirii din lut” nu ne este sugerata decat nazuinta inconstientului la constientizare).

PASAREA PHEONIX SI HRISTOS

Totusi aveam senzatia ca lipseste ceva pentru ca lucrurile sa se inchege. Nu era asa. Pasarea Phoenix nu se transforma imediat in “noua” pasare. Din oasele celei care a murit apare un viermisor care devine noua pasare. Asa da, lucrurile se leaga, pentru ca exista o reprezentare mitica straveche prin care daca lumina vietii eroului se stinge, el continua sa traiasca sub forma de sarpe si este omagiat ca sarpe.
In Cartea apostolului Bartholomaeus – citata de Wallis Budge – gasim urmatoarea prezentare:”Acum s-a tarat Abbaton, care este moartea si Gaios si Tryphon si Ophiath si Sotomis si Phiton si Komphion care sunt cei sase fii ai mortii in mormantul Fiului lui Dumnezeu, pe chipurile lor, sub forma de serpi, tarandu-se inauntru cu marele lor hot in adevar”. Ei da, viermele – respectiv sarpele – este moartea care devoreaza tot. Cel care ucide balaurul este de aceea mereu si invingator al mortii. Asta ne intoarce iar gandurile spre egipteni, caci iata ce spune o inscriptie din Templul lui Hator din Tentyra:”Tu urci aidoma sarpelui sfant ca spirit viu, creand rasariturile. Maestrul Divin devine prin opera sa Creatorul lumii. Ivindu-se ca Unul, el se multiplica de milioane de ori atunci cand se naste lumina din el sub forma unui copil”. Este extraordinar sa vezi cat de multe a preluat crestinismul direct din religiozitatea egipteana. Ei bine, Hipolit are o interpretare a intrebarii retorice din Psalmul 24:”Cine este acesta: Imparatul slavei?” El spune ca este o trimitere la Adam si la renasterea sa. Viermele trimite deci la al doilea Adam si anume Hristos. Chiar si Epifan mentioneaza viermele ca alegorie a lui Hristos. In Psalmul 22 se sugereaza ca Hristosul este “vierme si nu un om”.

Autor: Eudemonistul

“Un ansamblu de credinte animiste si totemice”. “Se manifesta prin adorarea a numeroase spirite ascunse in pietre si animale, arbori si cursuri de apa, munti si stele” Sarpele era divinitate ( cel mai vechi simbol indian este un sigiliu cu doua capete de sarpe), la fel ca arborele sacru al lui Buddha ( “Bodhi”.) sau taurul divin Nandi. Peste tot roiau demonii a caror prezenta nu putea fi distrusa decat prin formule incantatorii de care e plina Atharva-veda (”Cartea Cunoasterii”).Pana si pentru a avea penisul in erectie trebuia sa spui o formula magica pentru ca altfel… iar formula asta era plina de “ura si salbaticie”.

Daca va intereseaza, in Brihadaranyaka Upanishad (6-12) puteti gasi formule pentru seducerea femeii si trantirii ei in pat! Te invata acolo si ce sa faci pentru a nu procrea, dar nu va luati dupa cei ce-au scris; daca ar fi adevarat… n-ajungeau indienii la 1 miliard! Lasam gluma si vedem ca – surpriza!!! – hinduismul are zei! Primii (vom vedea ca nu si ultimii) au fost fortele si elementele naturii: Cerul (Dyaus – Zeus al grecilor) – interesant este ca in sanscrita “deva” inseamna stralucitor – este Tatal, Varuna; Prithivi -Pamantul este Mama; Agni – focul; Vayu – vantul pestilential; Indra – Furtuna; Suria sau Vishnu – Soarele. Monier-Williams spune ca “indienii au inceput cu poezia si-au sfarsit in proza. Asa cum lucrurile devenisera persoane, calitatile au devenit obiecte, adjectivele au devenit nume iar epitetele zei.” Soarele creator a devenit marele zeu Prajapati, cultul lui sfarsind prin a avea un caracter aproape monoteist, pana ce acest zeu a fost mai tarziu devorat de Brahma, zeul acaparator.”

ZEII VEDICI

Principalul zeu vedic a fost Agni – focul. El era spiritul Lumii. Cu toate acestea, cel mai popular era Indra, cel care administra fulgerele. De ce? Pai simplu si practic: pentru indo-arieni ploaia era mai importanta decat Soarele. Dusmanul preferat era Krishna iar Vishnu – saracul Soare – era un zeutz amarat care nu banuia ca Marele Krishna va deveni avatarul sau. Deh! Evolutia! Vedele astea merita citite fie si pentru ca ne poarta de la animismul primitiv pana la panteismul filosofic si de la superstitiile din Atharva-Veda la admirabilul monism al Upanishadelor. E amuzant sa vezi ca zeii au trasaturile, instinctele si chiar ignoranta oamenilor iar cand vezi ca sunt obsedati si de propriile lor rugaciuni…parca vrei sa ramai om.

Crestea numarul zeilor astia de te apuca ameteala iar – la un moment dat – nimeni nu-si mai amintea cine a creat lumea! Probabil ca atunci a aparut mita, pentru ca odata creator este Agni, apoi Indra… apoi Soura si – in final – Prajapati. Care a dat mai mult! Una dintre Upanishade ne spune ca lumea a fost creata de un procreator irezistibil, care nu era fericit in singuratate si s-a taiat in doua ( bietul androgin!): “Eu sunt cu adevarat aceasta creatie, intrucat totul a iesit din mine. Asa am creat Lumea”. Daca privim bine, pasajul contine in esenta intreaga teorie a panteismului si a transmigrarii. Creatorul si creatia nu sunt decat unul si toate lucrurile, toate formele vietii sunt acest Unu. Totusi, in locul transmigratiei, indo-arienii ( ca si arienii din Persia) se multumeau sa creada in nemurirea individului.”Omul piere precum graul si tot ca el renaste”.(Upanishada Katha). Ca si in Persia lui Zarathustra nu existau temple. Erau de unica folosinta – daca vreti – un sacrificiu si…gata.

Preotii erau niste escroci, fixau tariful pentru fiecare “serviciu” prestat iar Brahmanele chiar indemnau preotii sa pacaleasca la bani credinciosii. Vedele cuprind aproape toate cunostintele Indiei primitive ( veda = a sti) fiind o adevarata Carte a Cunoasterii. Se foloseste pluralul pentru a desemna un intreg patrimoniusacru ( similar Bibliei). In momentul de fata n-au ramas decat: – Rig-veda – Cunoasterea imnurilor de slava – Sama-veda – Cunoasterea melodiilor – Yajur-veda – Cunoasterea formulelor pentru sacrificii – Atharva-veda – Cunoasterea formulelor magice. Fiecare Veda contine patru sectiuni: Mantra ( imnuri), Brahmana ( carti de rugaciune ale preotilor), Aranyaka ( texte folosite de sihastri) si Upanishadele ( numite si “conferintele secrete destinate filosofilor”). Scuze ca nu ma opresc la “Sutra” (scurte comentarii sub forma de aforisme) chiar daca hindusii sustin ca ele au fost scrise chiar de Brahma pe foi de aur. Cu datarea iar n-ar trebui sa avem mari probleme, palierul fiind destul de larg ( 6000 – 1000 iH)

UPANISHADE

Despre Upanishade nu pot spune nimic dar il las pa Schopenhauer s-o faca: “Nu exista pe lume un studiu atat de binefacator sau care sa inobileze sufletul atat de mult precum Upanishadele. El a fost mangaierea vietii mele, el va fi consolarea mortii mele.” Daca nu tinem seama de Invataturile lui Ptahotep, care nu sunt decat niste fragmente, Upanishadele sunt cele mai vechi opere filosofice si psihologice ale omenirii. Cum spune A. Mason ele “sunt la fel de vechi ca Homer si – in acelasi timp – la fel de moderne precum Kant”.

Upanishade: “upa” = langa; “shad” = a sta aproape. “Gasim in Upanishade multe ineptii si contradictii iar in unele locuri un fel de anticipare a nebulosului discurs hegelian; uneori ne aflam in fata unor sfaturi naive; dar cel mai adesea ni se dezvaluie gandirea cea mai profunda din intreaga istorie a filosofiei” (M.K.Gandhi). Tema fundamentala a Upanishadelor este misterul acestei lumi de neinteles… “Unde am fost nascuti, unde vom trai, unde vom merge? O, voi, cei care-l cunoasteti pe Brahman, spuneti-ne din a cui porunca ne aflam noi aici? Datorita timpului? A naturii? A necesitatii sau intamplarii? Sau poate din voia celui care se numeste Purusha – Spiritul Suprem?”
In Upanishada Maitri un rege isi abandoneaza tronul ( ce asemanare cu Buddha!) si pleaca in padure pentru a practica austeritatea in speranta ca-si va obisnui gandirea sa inteleaga si sa rezolve enigma Universului( vorba lui Eliade:”Indienii gandesc cosmic”) Prima lectie pe care inteleptii din Upanishade o predau elevilor este ca intelectul lor sufera de…insuficienta. Creierul fiind doar o farama a imensitatii nu are cum s-o inteleaga. Ratiunea este folositoare dar insuficienta.”Nu prin studiu se ajunge la Atman ( Sufletul Lumii), nu invatand din carti…Un brahman trebuie sa renunte sa invete si sa devina precum un copil mic…sa nu mai alerge dupa cuvinte care doar ii vor obosi limba”.

DOCTRINA

“Omul priveste in afara lui dar s-a intamplat ca un intelept, inchizand ochii si dorind nemurirea, sa vada sinele care zace ascuns in interior”.Sa mai criticati Biblia, spunand ca va stopeaza dorinta de cunoastere! Cum poti gasi eternul ramanand in lumea efemerului si a particularului? Iata acum care este prima etapa in doctrina secreta: se constata ca esenta propriului eu nu este corpul, nici spiritul, nici eul individual, ci aceasta profunzime tacuta care se afla in noi, Atman. A doua etapa este Brahman ( aici folosit cu semnificatia de “sufletul impersonal al lumii”), esenta lumii tangibile care este neutra ( filosofii religiosi hindusi spun ca Fiinta Suprema este mai presus si lipsita de sex), impersonala, este baza a tot si a toate. A treia etapa este cea mai importanta: Atman si Brahman nu sunt decat Unul. Sufletul ( non-individual) sau forta care este in noi se confunda cu sufletul impersonal al lumii.

Upanishadele inradacineaza aceasta doctrina; subiectivul si obiectivul nu sunt decat unul; noi insine, atunci cand realitatea noastra este dezindividualizata si Dumnezeu este considerat ca esenta tuturor lucrurilor, suntem unul. Aceasta dialectica a lui Atman, Brahman si sinteza lor, este insasi esenta Upanishadelor. In mod normal intalnim si alte teorii dar subordonate acestei dialectici.Avem credinta in transmigrare ( prima oara in Upanishada Satapatha unde mortile si nasterile succesive sunt prezentate drept pedeapsa aplicata de zei celor rai) si aspiratia spre eliberarea (Moksha) de acest lant apasator al reincarnarilor.Asa aflam ca singura cale pentru a rupe lantul reincarnarilor este doctrina Yoga. Practicand-o, evitam renasterea. Aceasta promisiune – pe care Yajnavalkya o face regelui Janaka – este aproape imposibil de atins pentru ca “Acolo” constiinta individuala va disparea, deoarece individul este absorbit in Fiinta, partea temporar desprinsa se va contopi cu Totul. E greu pentru noi, europenii, sa digeram o asemenea teorie asupra vietii si a mortii. India, insa, este dominata de ideea nemuririi mistice si impersonale. Cineva spunea ca nu exista Dumnezeu sau zei in hinduism!Nimic mai fals! Ca exista nihilisti si in hinduism…e o realitate.

Upanishada Swasanved spune ca nu exista Dumnezeu, nu exista Cer, nu exista Infern, ca reincarnarea nu exista, nici Universul, ca Vedele si Upanishadele sunt opera unor “nebuni vanitosi”, ca “ideile sunt iluzorii, ca toate cuvintele sunt false, ca poporul nu iubeste zeii decat datorita cuvintelor frumoase, in realitate neexistand nicio diferenta intre Vishnu si un caine”. Ce mai poti spune? Cum sa-l tratezi pe Virocana, cel care a trait 33 ani langa marele zeu Prajapati ( cat Iisus printre noi) dar o sterge brusc pe pamant si ne invata ca: “Trebuie sa-ti faci eul fericit in aceasta lume. Nu trebuie sa ai incredere decat in tine. Cel care este fericit in aceasta lume, care nu se bazeaza decat pe el, va castiga ambele lumi”.Cum dracu’ a coborat Virocana din sanul lui Prajapati cu un discurs fascistoid? Nu trebuie sa ne mire nimic. Inainte de Buddha, India era plina de nihilisti si negativisti.

Unii – ca agnosticul Sangaya – refuzau sa afirme supravietuirea dupa moarte; altii spuneau ca sufletul este “sclavul pasiv al hazardului”. Maskarin Gosala spunea ca “destinul guverneaza totul fara a tine cont de meritele oamenilor”(asta parca ar vrea sa legitimeze suicidul! La ce bun sa fii virtuos daca Destinul ti-e potrivnic?). Ajita Kasakambalin spunea:”Nebuni si intelepti deopotriva in momentul dizolvarii corpului sunt anihilati iar dupa moarte nu mai sunt nimic”. Pentru Brihaspati “Vedele reprezinta adevarul divin revelat” dar ne face praf cu intrebarea:”Cine a vazut vreodata un suflet separat de corp?” Apar materialistii numiti “charvaka”. Ei spun ca “virtutea este o eroare, scopul vietii este viata si adevarata intelepciune consta in fericire. Extraordinar! Pana si romanii (despre care Eliade spunea ca gandesc istoric) au preluat-o, transformand-o in “carpe diem” iar Sf. Augustin in “Iubeste si fa ce vrei!”. Tot omul e cosmic! Cosmosul este casa noastra, nu Pamantul! Cosmosul si Sexul! Sau invers? Cu aceasta filosofie (nu, nu a mea, ci aia pe care v-am expus-o inainte!) se termina epoca Vedelor si Upanishadelor. Se deschide poarta pentru aparitia jainismului si a buddhismului.

Autor: Eudemonistul