Dualismul metafizic afirma ca faptele universului sunt cel mai bine explicate în termenii elementelor ireductibile în mod reciproc. Acestia sunt considerati adesea a fi mintea si materia, sau precum Descartes, gandul si întinderea. Mintea este de obicei conceputa ca experienta constienta, materia ca ocupand spatiul si care este în miscare. Ele sunt astfel doua ordine diferite în mod calificativ ale realitatii. Dualismele metafizice admit doua substante, cum ar fi lumea şi Dumnezeu, sau doua principii, cum ar fi binele şi raul, ca mijloace de explicare ale naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic între minte – substanta de gândire – şi trup – substanta extinsa. El sustinea ca toate elementele realitatii sunt în cele din urma una sau cealalta din aceste doua substante eterogene.

Dualismul grecesc

Este o analiza a situatiei cunoasterii care sustine ca ideea sau obiectul judecatii este în mod radical altul decat obiectul real. „Obiectul” cunoasterii este sustinut a fi cunoscut doar prin medierea „ideilor”. Acest tip de gandire ridica întrebarea importanta a manierei în care cunoasterea poate pune punte peste prapastia dintre ideea unui obiect si obiectul în sine. Dualismele epistemologice folosesc doua substante sau principii, cum ar fi conştiinta şi fenomenul sau subiectul şi obiectul, pentru a analiza procesul de cunoaştere. În general, un dualist epistemologic distinge între ceea ce este imediat prezent fata de mintea observatoare din determinarea de retrospectiva a obiectului real cunoscut.
Platon si Aristotel au speculat existenta unui suflet non-corporal, “detinator” al inteligentei si intelepciunii. Folosind diverse motive drept argumente, ei sustineau ca “inteligenta” umana nu poate fi identificata sau explicata prin sau cu ajutorul corpului fizic.
In dialogul “Phaedo”, Platon formuleaza faimoasa “Teorie a Formelor”, conform careia “substantele” distincte si imateriale a obiectelor percepute de catre noi, nu sunt altceva decat simple umbre. Doctrina lui Platon reprezinta prototipul tuturor viitoarelor manifestari ale dualismului substantial ontologic (ontologia e studiul naturii fiintei, existentei sau a realitatii, in general). Dar doctrina platoniana a formelor nu trebuie considerata antica si depasita, deoarece are implicatii precise legate de filozofia mintii si problema minte-corp.

Teoria Formelor

Aceasta teorie ce ii apartine lui Platon, sustine ideea conform careia Formele/Ideile si nu lumea materiala cunoscuta noua, prin intermediul senzatiilor, poseda cea mai esentiala si fundamentala realitate. Formele/Ideile sunt singurele si adevaratele obiecte de studiu care ne pot furniza adevarata cunoastere. Cuvantul “forma” capata doua intelesuri, “forma” drept infatisarea unui lucru si “Forma”, ce are un sens tehnic, inventat de Platon. Diferentierile se fac de regula prin intermediul folosirii majusculei.
Conform lui Platon, formele pe care le vedem nu sunt reale, ci doar copii ale Formelor reale. In alegoria “Pestera” ce a fost infatisata in “Republica”, lucrurile percepute , in mod normal, in lume, sunt caracterizate ca fiind drept umbre ale lucrurilor reale, pe care nu le percepem in mod direct. Ceea ce intelege observatorul atunci cand percepe formele sunt doar arhetipurile proprietatilor si tipurilor lucrurilor din jurul nostru, a universaliilor.
Formele sunt esenta diverselor lucruri, ele sunt cele fara de care un lucru nu ar mai fi lucrul care este. De exemplu, exista numeroase mese in lume, dar Forma mesei este esenta sa, este esenta tuturor meselor din lume. Platon sustinea ca Lumea Formelor e separata de lumea noastra (lumea substantei), si ca totodata e lumea care sta la baza realitatii noastre. Daca inlaturam materia, Formele sunt cele mai pure lucruri, de aceea Platon credea ca adevarata inteligenta/intelepciune e abilitatea de a intelege Lumea Formelor.
O Forma e aspatiala (in afara lumii) si atemporala (in afara timpului). O Forma atemporala nu exista in nici o perioada de timp. Nu a inceput si nu se va termina, nu este nici eterna sau nemuritoare, pur si simplu e in afara timpului. Formele sunt aspatiale, nu au dimensiuni spatiale, deci nu au o orientare sau o locatie in spatiu, de asemenea sunt si non-fizice, dar nu exista in mintea noastra, Formele sunt extra-mentale.
Formele sunt “schitele” obiective a perfectiunii. Ele sunt perfecte pentru ca nu se schimba. Daca desenam pe o tabla un triunghi, adica un poligon cu 3 laturi, acel triunghi e departe de perfectiune, dar aceasta e singura noastra inteligibilitate a Formei de “triunghi”, care ne permite sa percepem desenul ca fiind un triunghi.
In “Phaedo”, Formele sunt considerate universalia ante rem, adica concepte universale care fac lumea inteligibila. Prin urmare, pentru ca intelectul (cel mai important aspect al mintii, pana la Descartes) sa aiba acces la cunostinte legate de diverse aspecte ale Universului, acesta trebui sa aiba o natura non-fizica si imateriala, de aceea Platon e un precursor important al lui Descartes.

Aristotel respinge notiunea Formelor ca entitati independente. In “Metaphysics”, el indica problemele centrale ale acestei ideii. Pe de o parte, daca spunem ca particularitatile fenomenelor lumesti participa la Forma sau si-o impart, se pare ca distrugem unitatea esentiala si indispensabila a Formei. Pe de alta parte, daca spunem ca particularitatile sunt asemanatoare sau copie Forma, avem nevoie de o Forma suplimentara care sa explice conexiunea dintre membrii clasei constituita din particularitati si forma, si tot asa la infinit. Acesta idee a fost numita de catre Aristotel “argumentul celui de al treilea om”, argument care a fost folosit pentru prima oara de catre Platon in dialogul sau “Parmenide”.

Argumentul celui de-al treilea om

„Sa admitem ca toti oamenii muritori participa la Forma Omului, sau Omul Ideal, sau Omul in sine (kath’auto) in virtutea proprietatii comune, Omenirea (O). Acceptam astfel Principiul Abstractiei: pentru orice multime de obiecte (oameni, cai, lucruri frumoase, lucruri drepte etc.) constituita in virtutea proprietatii comune X, sustinem existenta unui obiect inteligibil – Forma sau Ideea respectiva, care nu e altceva decât ipostazierea proprietatii X. Va exista asadar un Om ideal, un Frumos ideal etc., care – nota bene – nu sunt gânduri, ci „realitati autentice (ta ontos onta)”.
Se pune intrebarea: Omul ideal este si el om? Frumosul e frumos? Dreptatea e dreapta? Altfel spus, au si Formele proprietatea comuna (predicatul comun) a lucrurilor particulare? Daca da, avem ceea ce se numeste ‚autopredicatie’. Exista deci autopredicatie când: a) Forma are si ea acel predicat pe care il poseda mai multe obiecte, care devin astfel participante la Forma respectiva; b) sensul in care e luat predicatul comun este identic in cazul participantelor si in cazul Formei. In acest caz, s-ar spune ca nimic nu ne opreste sa admitem ca toti oamenii muritori laolalta cu Omul ideal vor forma o noua multime de obiecte asemanatoare, in virtutea proprietatii comune Omenirea (O). Am aplicat astfel un alt principiu, numit Principiul Feedback-ului. In acest caz, insa, conform Principiului Abstractiei, pentru noua multime va exista o noua Forma, Omul ideal secund, la care vor participa atât oamenii senzoriali, cât si Omul Ideal prim. El va fi ‚al treilea om’, asadar. Dar procesul se va repeta, prin utilizarea alternata a celor doua principii. Omul ideal secund + Omul ideal prim + toti oamenii senzoriali vor forma, conform Principiului Feedback-ului, o noua multime de obiecte asemanatoare in virtutea unei proprietati comune O, careia, iarasi, conform Principiului Abstractiei, ii va reveni o noua Forma – un Om ideal tert, si asa mai departe.

Rezultatul va fi inflatia nelimitata a inteligibilelor, ceea ce ruineaza teoria Formelor sau Ideilor. Mai trebuie spus aici si ca exista si un alt principiu, cel al Unitatii: pentru fiecare multime de lucruri senzoriale asemanatoare, definita printr-o unica proprietate esentiala, nu exista decât o singura Forma, astfel incât, odata acceptat argumentul ‚ celui de-al treilea om”, teoria Formelor apare nu numai ca inacceptabila metafizic, dar si ca logic incoerenta”.

Din cauza acestui argument, Aristotel a revizuit teoria formelor, a eliminat ideea existentei lor independente fata de entitatile particulare concrete. Forma unui lucru, este pentru Aristotel, natura sau esenta (ousia) acelui lucru. Daca spunem ca Socrate si Callias sunt amandoi oameni, nu inseamna ca exista o entitate transcendenta numita “om” careia ii apartin cei doi. Forma este substanta, dar nu este ce depaseste substanta entitatii concrete pe care o caracterizeaza. Aristotel respinge atat ideea de universalia in rebus cat si pe cea de universalia ante rem. Ceea ce conteaza cu adevarat e faptul ca Aristotel nu credea ca intelectul poate fi conceput ca ceva fizic, material. El zice ca: “daca intelectul ar fi material, atunci nu ar putea percepe toate formele. Daca intelectul ar fi reprezentat printr-un organ anume sau o parte a unui organ, atunci ar fi limitat doar la o anumita gama de informatii si stimuli. Din moment ce intelectul este capabil sa primeasca si sa reflecteze asupra tuturor formelor de date, nu are cum sa fie un organ fizic, deci trebuie sa fie imaterial”.

Dualismul cartezian

Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, “locasul” inteligentei, formuland problema dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent.
In “Meditatii asupra primei filozofii”, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta “ganditoare” si imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat “Cogito ergo sum”. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate. Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie, suflet si corp.
Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian: Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai numeste si “problema interactionarii”.
Descartes a incercat sa ofere un raspuns viabil, el a sugerat ca spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea in opinia lui Descartes printr-un aer “fin” sau spirite) interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale.
Glanda pineala e un organ localizat in centrul creierului, acest organ a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El il considera resedinta sufletului si locul in care se formeaza gandurile. El considera corpul uman drept o masinarie, care functioneaza pe baza spiritelor animale ce sunt inmagazinate in glanda pineala. In descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezinta o notiune cruciala.
Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale.
In conceptia lui Descartes, sufletul rational, o entitate independenta de corp si care interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta – corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, sufletul poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul.
Termenul de “dualism cartezian” e asociat uneori cu notiunea de interactiune cauzala prin intermediul glandei pineale. Datorita faptului ca teoria carteziana era extrem de dificil de aparat, unii dintre discipolii sai, cum ar fi Arnold Geulincx si Nicholas Malebranche, au propus o explicatie diferita: Toate interactiunile minte-corp au loc prin intermediul lui Dumnezeu. Conform acestor filozofi, starile normale a mintii si corpului reprezinta doar ocaziile in care aceste interventii divine au avut loc, ci nu cauze reale. Descartes a ridicat problema relatiei dintre minte si lume, punctul de pornire al filozofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o alta problema, cea a relatiei minte-creier-sistem nervos. In acelasi timp prin trasarea unei distinctii ontologice radicale intre corp, ca materie extinsa, si minte, ca gand pur, Descartes, in cautarea certitudinii, a creeat in mod paradoxal, un haos intelectual.

Conform filozofiei carteziene, mentalul nu poseda o extensie in spatiu, iar materialul nu poate gandi. Dualismul substantial are o pozitie filozofica compatibila cu majoritatea teologiilor, acestea afirma ca sufletele ocupa un “taram” independent de lumea fizica. Dualismul minte-corp spune ca nici mintea si nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului in general, in special celui reductiv. Acest dualism poate exista ca un dualism substantial, care se bazeaza pe ideea ca mintea si corpul sunt compuse din substante distincte sau ca dualism al proprietatilor, adica sunt compuse din aceeasi substamta, dar proprietatile mentale si fizice sunt diferite din punct de vedere categorial si nu pot fi reduse una la cealalalta. Acesta e dualismul care e numit de regula, dualism minte-corp. El e in contrast cu monismul filozofic, care considera ca mintea si corpul sunt facute din aceeasi substanta.

Experiment mental

David Chalmers si-a imaginat un experiment inspirat de filmul “The Matrix”, in care dualismul substantial ar putea fi adevarat.
Luati in considerare o simulare a unei lumi virtuale in care corpurile creaturilor sa fie controlate de mintile lor, iar mintile sa fie externe simularii. Creaturile pot sa experimenteze si sa avanseze in tehnologie la infinit, dar nu vor reusi niciodata sa afle “sursa” mintii lor, pentru simplul fapt ca nu e localizata in universul observat de ei. Acest caz difera de o simulare in care mintile sunt integrate in simulare. In acest caz, monismul substantei ar fi adevarat.

Tipuri de dualism minte-corp

Se trateaza problema existentei in stransa legatura cu mintea si corpul:
-dualismul substantial, mintea si materia sunt doua substante diferite.
-dualismul de proprietate, distinctia ontologica e evidentiata prin diferentele dintre proprietatile materiei si mintii.
-dualismul de predicat, ireductibilitatea predicatelor mentale fata de predicatele fizice.

Dualismul de proprietate

Acest tip de dualism spune ca distinctia ontologica e data de diferentele dintre proprietatile mintii si a materiei, si ca constiinta e ireductibila ontologic, din punct de vedere al neurobiologiei si a fizicii. Atunci cand materia se organizeaza in forma corecta, apar proprietatile mentale. De aceea e o subcategorie a materialismului emergent. In functie de tipul dualismului de proprietate, aceste stari mentale pot fi exclusiv non-fizice (subiective), sau pot fi reduse cauzal la fizic (obiective). Doctrinele care se incadreaza in aceasta categorie constituie un subiect de disputa. Exista versiuni diferite de dualism al proprietatii, iar unele din ele cere o clasificare independenta.
-starile mentale ireductibile cauzal, acest tip de dualism al proprietatilor spune ca una sau mai multe stari mentale sunt ireductibile la stari fizice, si care nu influenteaza starile fizice. Epifenomenalismul (concepţie filozofică potrivit căreia conştiinţa ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice) spune ca desi cauzele materiale dau nastere la senzatii, volitiuni, idei, etc., aceste fenomene mentale se opresc la nivelul lor: sunt “fundaturi” cauzale. Acest lucru e opus interactionalismului, in care cauzele mentale pot produce cauze materiale si vice-versa.
-stari mentale reductibile cauzal, cel de al doilea tip de dualism al proprietatilor spun ca starile mentale sunt reductibile cauzal la stari fizice. John Searle, un aparator al unei forme distincte de fizicalism numita naturalism biologic (teorie monista despre legatura dintre minte si corp), are o teorie proprie. Searle spune ca desi starile mentale sunt ireductibile ontologic la starile fizice, ele sunt reductibile cauzal.

Dualismul predicatului

Este un curent filozofic acceptat de majoritatea fizicalistilor non-reductivi, ca Donald Davidson si Jerry Fodor, care sustin ca exista o singura categorie ontologica a substantelor si proprietatilor substantelor (de regula fizica), predicatele folosite la descrierea evenimentelor mentale nu pot fi descrise in termenii predicatelor fizice ale limbajului natural. Daca caracterizam monismul predicatului ca fiind punctul de vedere al materialistilor eliminativi (intelegerea normala a mintii e falsa si clasele de stari mentale in care majoritatea cred, nu exista) care cred ca predicatele intentionale, gen crede, doreste, gandeste, simte, etc., vor fi scoase din limbajul stiintific si cotidian, deoarece entitatile la care ne referim nu exista, atunci dualismul predicatului va fi definit ca o negare a acestei pozitii.
Davidson e adeptul monismului anomaliei conform caruia nu exista legi psiho-fizice in relatia minte-corp, legi care sa faca legatura intre evenimentele mentale si cele fizice. Dar evenimentele mentale au o descriere fizica. Predicatele mentale sunt ireductibil diferite in caracterul lor (rationale, holistice si necesare) fata de predicatele fizice (contingente, atomice si cauzale).

Abordari dualiste a cauzalitatii mentale

-interactionismul reprezinta interactiunea cauzala a starilor mentale (credinte, dorinte, etc.) cu starile fizice. Aceasta abordare e greu de validat prin argumentare logica sau dovezi empirice. Face apel la experientele de zi cu zi, deoarece suntem inconjurati de interactiuni similare, de exemplu un copil atinge o plita incinsa (eveniment fizic) care ii produce durere (eveniment mental), ca mai apoi sa tipe si sa planga (eveniment fizic), lucru care declanseaza o senzatie de teama si de protejare (eveniment mental) la parintii sai si tot asa.
-epifenomenalismul sustine ca toate evenimentele mentale sunt produse de un eveniment fizic si nu au consecinte fizice. Evenimentul mental a deciziei de ridicare a pietrei (M) e cauzat de declansarea unor neuroni specifici din creier (P). Cand mana si bratul ridica piatra (E), acest lucru nu e cauzat de evenimentul mental precedent M, nici de catre M si P la un loc, ci numai de catre P. Cauzele fizice, in principiu, sunt pot fi reduse la principiile fizice fundamentale, de aceea cauzele mentale sunt eliminate folosind explicatia reductionista. Daca P cauzeaza atat M cat si E, nu va exista o supradeterminare in explicarea lui E.
-paralelismul trateaza problema interactiunii dintre evenimentele mentale si cele fizice, intr-un mod neobisnuit. Cea mai proeminenta abordare ii apartine lui Gottfried Wilhelm von Leibniz. Acesta a recunoscut problemele sistemului cartezian de interactiune, asemenea lui Malebranche.
Malebranche sustinea ca o baza fizica de interactiune intre material si imaterial, e imposibila, de aceea si-a formulat propria doctrina a ocazionalismului, in care interactiunea minte/materie avea locu prin interventia lui Dumnezeu. Ideea lui Leibniz, ca Dumnezeu a creeat o armonie pre-stabilita, cu scopul de a face sa para ca evenimentele fizice si mentale cauzeaza si sunt cauzate unele de catre altele. In realitate, cauzele mentale au numai efecte mentale, iar cauzele fizice au numai efecte fizice. De aici si numele de paralelism.
-ocazionalismul e o doctrina filozofica despre cauzalitate conform careia substantele create nu pot fi cauze eficiente de evenimente. Toate evenimentele sunt provocate in mod direct de catre Dumnezeu. Teoria spune ca iluzia unei cauzalitati eficiente intre evenimentele mondane sunt efectul unei conjunctii constante a lui Dumnezeu, pentru ca fiecare situatie in care cauza e prezenta va constitui o “ocazie” pentru aparitia efectului, ca forma de expresie a puterii divine. Dar aceasta relatie “ocazionala” nu produce o cauzalitate eficienta. Din acest punct de vedere, primul eveniment il face pe Dumnezeu sa intervina si sa cauzeze cel de al doilea eveniment, cand de fapt Dumnezeu ar trebui sa cauzeze primul eveniment, si tot El pe cel de al doilea, in tot acest timp fiind in concordanta cu legile generale ale naturii.
-fizicalismul non-reductiv e o teorie conform careia toate starile mentale sunt reduse, prin cauzalitate, la starile fizice. Deci evenimentele mentale ne pot ghida spre cele fizice si vice-versa.

Dualismul etico-religios

Reprezinta credinta conform careia exista Marelui Conflict (in religiile naturaliste si cele estice) sau a conflictului (in religiile vestice) dintre Bine si Rau. Aproape toate sistemele religioase au incorporata in structura lor ideea unui dualism moral.
Asemenea diteismului si biteismului, dualismul moral nu implica absenta pricipiului sau principiilor moniste. Dualismul moral implica existenta a doua notiuni morale opuse, independente de orice interpretare “morala” si spre deosebire de diteism/biteism, independente de modalitatea de reprezentare.
Mazdaismul e si dualistic cat si monoteistic (dar nu e monist), in filozofia lor, Dumnezeu-Creatorul e Bun, iar antiteza sa e si ea absoluta. Zurvanismul, maniheismul si mandeismul sunt reprezentate printr-o filozofie monista si dualista, deoarece fiecare poseda un Prim Principiu suprem si transcendent, din care rezulta cele doua entitati egale, dar opuse.
Acest lucru e valabil si pentru religiile crestine gnostice, cum ar fi bogomilismul, catharismul, etc.
Marea majoritate a religiilor interpreteaza entitatea umana ca fiind o dualitate a corpului material si a constiintei sau spiritului imaterial. Fenomenele paranormale si mistice devin in felul acesta valide si apartin lumii spirituale, in timp ce stiinta descrie doar lumea fizica.
Dualismul etic afirma ca exista doua forte sau fiinte ostile în mod reciproc în lume, una fiind sursa întregului bine, cealalta sursa întregului rau. Cel mai clar tip de dualism etico-religios este acela al religiei iraniene antice, de obicei asociata cu numele de Zoroastru, în care Ahura Mazda si Ahriman reprezinta proiectia în cosmologie, respectiv, a fortelor binelui si raului. Universul devine campul de lupta pentru aceste fiinte opuse, identificate respectiv cu lumina si întunericul. Formele mai moderate de dualism patrund în majoritatea religiilor, exprimate, de exemplu, de distinctia dintre sacru si profan, sau de analiza realitatii în termeni de yang si yin în gandirea chineza.

Crestinism

Teologia Crestina accepta în general un dualism moral modificat, recunoscand pe Dumnezeu ca binele suprem si pe satan ca o creatura deteriorata aplecata pretutindeni înspre intruziunea raului. Aceasta, totusi, nu este dualism în sensul definitiei uzuale, din moment ce teologia Crestina nu îl considera pe satan a fi ultim sau original, si îl vede pe acesta ca fiind exclus în cele din urma din univers. Crestinii timpurii au incercat sa ajunga identifice o pozitie unica pentru relatia minte/corp, tot asa cum au incercat sa stabileasca o pozitie unica a statutului ontologic al lui Hristos. Pe la inceputul Evului Mediu, s-a ajuns la un consens in privinta doctrinei la care ne referim in prezent ca neoplatonism. Aceasta doctrina era constituita din modificari minore a ideilor generale platoniene, modificari legate de nemurirea sufletului si de natura Formelor. Crestinii neoplatonici identificau Formele cu sufletele si credeau ca sufletul era substanta fiecarei fiinte umane individuale, iar corpul nu era decat o umbra sau o copie ale acestor fenomene eterne.
Alti filozofi care au calcat pe urmele filozofului neoaristotelian Thomas Aquinas, au dezvoltat o notiune trinitara a formelor, in paralel cu doctrina trinitariana a Tatal, Fiului si al Sfantului Duh.
Formele, intelectul si sufletul erau trei aspecte sau parti ale aceluiasi fenomeni singular. Pentru Aquinas, sufletul ramanea substanta fiintei umane, dar intr-un mod asemanator ideii lui Aristotel, o persoana devenea o persoana numai prin manifestarea sufletului in interiorul corpului. Desi sufletul putea exista in mod independent de corp, el nu putea fi considerat o persoana, doar de unul singur. De aceea, Aquinas a sugerat ca in loc sa spunem “Sf. Gheorghe ai mila de noi”, ar fi mai indicat sa spunem “Suflet al Sf. Petru ai mila de noi”, din moment ce tot ce mai ramane dupa moarte, din Sf,Gheorghe, e sufletul sau.
Toate lucrurile care aveau legatura cu corpul sau, cum ar fi amintirile sale, au fost anulate odata cu sfarsitul existentei sale corporale.
Exista puncte de vedere diferite in crestinismul modern. Doctrina oficiala a Bisericii Catolice spune ca dupa cea de a doua venire a lui Hristos, corpul va fi reunit cu sufletul, aceasta fiind invierea, dupa care intreaga persoana se va duce in Rai sau in Iad. Unii teologi protestanti, aflati in minoritate, nu accepta aceasta doctrina, ei afirma ca doar sufletul se se va duce in Rai, abandonand corpul pentru eternitate. Dar cu toate acestea, alti crestini, cum ar fi Adeventistii Celei de a 7-a Zile si Martorii lui Iehova, sunt adeptii ideii conform careia sufletul nu supravietuieste mortii, argumentand ideea cu citate din Biblie conform carora mortii nu stiu nimic din ce se intampla si ca gandurile unei persoane dispar odata cu ea. Din punctul lor de vedere, moartea e ca un somn lung, de abia in clipa invierii corpului lor, le este redata si constiinta.
De aceea ideea unui suflet independent de corp e redundanta.

Yin si Yang

Dualismul poate sa fie si tendinta umana de a percepe si intelege lumea ca fiind impartita in doua categorii. Aceasta definitie este controversata, deoarece punand-o in aplicare, simpla percepere a unui copac ca fiind un lucru diferit de ceea ce e in jurul sau, devine o actiune dualista. In traditiile mistice, cum ar fi Zen sau sufismul islamic, cheia Iluminarii e “transcederea” acestui gen de gandire dualista, evitand inlocuirea dualismului cu monismul sau cu pluralismul.
Aceasta opozitie si combinare a celor doua principii universale ale yin si yang-ului constituie o mare parte a religiei taoiste. Printre asociatiile comune ale yin si yang-ului, se numara: mascul/femela, lumina/intuneric, activ/pasiv, miscare/imobilitate.
Tai-Chi-ul nu prea are tangente cu dualismul vestic, deoarece el reprezinta o filozofie a echilibrului, in care doua notiuni opuse co-exista in armonie si sunt capabile sa se transmuteze reciproc. Religia taoista, impreuna cu conceptele sale dualiste despre yin si yang, e inrudita cu religiile care sunt si dualiste, dar si monoteiste, cum ar fi mazdeismul. Deoarece fortele principale ale naturii, Calea sau Tao, reprezinta Primul Principiu care se manifesta prin proprietatile duale ale lui yin si yang.
In simbolul care reprezinta conceptul de yin-yang, exista un punct de yin in yang si un punct de yang in yin. Acest lucru simbolizeaza inter-conexiunea dintre cele doua forte, fiind aspecte diferite ale Tao, Primul Principiu. Pentru a creea o realitate inteligibila e nevoie de contrast, fara de care am percepe doar neantul. Prin urmare, principiile independente yin/yang sunt de fapt dependente unul de altul, datorita necesitatii unei existente distincte. Dualistica complementara din taoism reprezinta interactiune reciproca din Natura, referindu-se la bucla de feeback (reactie), in care fortele opuse nu se schimba in opozitie, ci intr-un schimb reciproc care promoveaza stabilitatea, asa cum e in cazul homeostaziei (reprezinta proprietatea organismului de a mentine, in limite foarte apropiate, constantele mediului intern.).
Un principiu de baza al taoismului spune ca in cadrul fiecarei entitati independente exista o un fragment din opusul sau.
In boala este si sanatate si viceversa. Acest lucru se datoreaza faptului ca toti opusii sunt manifestari ale aceluiasi Tao, de aceea nu au cum sa fie independenti unii de altii, ci doar simple variatii ale aceleiasi forte unificatoare.
Exista totusi si anumite religii neo-pagane, care venereaza aspectele complementare ale masculinitatii si feminitatii.

Budismul

In perioada filozofiei budiste din India, filozofii, cum ar fi Dharmakirti, sustineau ca exista un dualism intre starile constiintei si atomii budisti (“caramizile” care dau forma realitatii), conform “interpretarii standard” a metafizicii budiste a lui Dharmakirti.
De regula, in filozofia vestica, dualismul e considerat ca fiind intre minte (non-fizic) si creier (fizic), care implica in final interactiunea mintii cu creierul fizic, prin urmare si cu micro-particulele care formeaza tesutul creierului. Dualismul budist e diferit de cel normal, pentru ca nu e un dualism intre minte si corp, ci mai degraba intre starile constiintei (imaterial) si atomii budisti (imaterial, deoarece atomii budisti sunt puncte de enrgie nestructurate). Aceasta filozofie e in esenta nihilista, singurele lucruri care exista sunt particulele cuantice temporare, asemanatoare celor din fizica cuantica (quark-ul, electronul, etc.).

Vedanta Hindu

Este impartita in Dvaita (dualista) si monismul Advaita (non-dualista). Nici una din ele nu se refera la dualismul minte/materie. In timp ce filozofia Dvaita recunoaste diferentele dintre Jiva (esenta eterna, suflet) si Ishvara (Dumnezeu), filozofia Advaita considera ca lumea e Brahman (realitatea transcendenta, planul divin pentru energie, materie, timp, spatiu si fiinta) si cele 3 atribute fundamentale ale sale “sat-cit-ananda” (Adevar-Constiinta-Extaz).
Advaita Vedanta insista in realizarea uniunii personale a individului cu lumea. Pana la realizarea acestei uniuni, Advait Vedanta va folosi dualismul Samkhya (cel mai vechi sistem de filozofie indian) al constiintei si materiei pentru a descrie lumea.
Pe de alta parte, Dvaita respinge notiunea de echivalare a Atman (suflet) cu Paramatman (sufletul suprem, unul din aspectele lui Brahman), ele fiind entitati diferite. Dvaita spune ca prin Mukti (stil de yoga compus din diverse filozofii yoghine), se poate obtine acelasi extaz ca si “sat-cit-ananda”, dar nu va putea fi egalat niciodata Brahman.

Dualismul sufletesc

Reprezinta o gama de credinte conform carora o persoana detine doua sau mai multe tipuri de suflete. In multe cazuri, unul dintre suflete este asociat cu functiile organice (suflet corporal), iar celalalt poate parasi corpul (suflet liber).
De exemplu, unele grupuri de eschimosi cred ca o persoana are mai multe tipuri de suflet. Unul este asociat cu respiratia, celalalt insoteste corpul sub forma de umbra. Conceptul de suflet e diferit de la grup la grup, uneori este legat de credintele samaniste.

Diteism/Biteism

In teologie, dualismul poate sa faca referire la biteism, duoteism sau diteism. Desi diteismul/biteismul implica dualismul moral, ele nu sunt echivalente: diteismul/biteismul implica, cel putin, doi zei, in timp ce dualismul moral nu implica nici o zeitate.
Ambele implica credinta in doi zei egali cu proprietati complementare sau antonime.
Diferenta e data de faptul ca biteismul implica armonie, in timp ce diteismul implica rivalitate si opozitie, cum e cea dintre Bine si Rau. Un sistem diteistic ar fi unul in care o zeitate e distructiva, iar cealalalta e creatoare. Intr-un sistem biteistic, o zeitate ar putea fi masculina, iar cealalta feminina. Principiile biteistice/ditestice nu sunt mereu atat de evidente.
De exemplu, intr-un sistem religios in care un zeu reprezinta vara si seceta, iar celalalt zeu reprezinta iarna si ploaia/fertilitatea. Marcionitii, o secta crestina denuntata drept eretica, sustineau ca Vechiul Testament si Noul Testament, sunt opera a doi zei diferiti, opusi. Amandoi intruchipau Primul Principiu, dar in religii diferite.

Surse:

http://en.wikipedia.org/wiki/Dualism_(philosophy_of_mind),

http://en.wikipedia.org/wiki/Dualism,

http://www.voxdeibaptist.com/apologetica_feb07.htm,

http://plato.stanford.edu/entries/dualism/,

http://www.allaboutphilosophy.org/dualism.htm,

http://www.iep.utm.edu/d/dualism.htm,

http://skepdic.com/dualism.html,

http://moebius.psy.ed.ac.uk/~dualism/index.html,

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/172621/dualism,

http://serendip.brynmawr.edu/Mind/Descartes.html,

http://www.kheper.net/topics/worldviews/dualism.htm,

http://en.wikipedia.org/wiki/Theory_of_forms,

http://www.philosophyonline.co.uk/pom/pom_monism_and_dualism.htm,

http://en.wikipedia.org/wiki/Theodicy,

http://serendip.brynmawr.edu/Mind/Descartes.html

http://www.voxdeibaptist.com/apologetica_feb07.htm

http://www.iep.utm.edu/d/dualism.htm

Autor: Menssana, www.adeptiisatanei.com

Scurta biografie

Marchizul a avut o viata scandalos de libertina, profitand in repetate randuri in castelul sau din Lacoste, de prostituate si de angajatii de ambele sexe. A avut chiar si o aventura cu sora sotiei sale, Anne-Prospere. Printre altele, a fost acuzat si de blasfemie, o crima foarte serioasa, la aceea vreme.
Printre primele scandaluri faimoase ale lui Sade, a fost cel din 1768. In scandal a fost implicata Rose Keller, despre care inca nu se stie daca era sau nu o prostituata. Marchizul fost acuzat ca ar fi sechestrat-o in castelul sau, unde ar fi abuzat de ea, atat sexual cat si fizic. Rose a reusit sa scape din castel. In aceasta perioada, soacra Marchizului, a obtinut o lettre de cachet (in care Sade era scos de sub jurisdictia legii din ordinul regelui) . Desi l-a salvat pe moment, acelasi tip de scrisoare urma sa aiba, mai tarziu, efecte dezastruoase asupra Marchizului.
Incepand cu 1763, Sade a trait in apropierea Parisului. Dupa ce cateva prostituate au inaintat plangeri impotriva lui, Sade a inceput sa fie supravegheat de politia locala, care a tinut o evidenta escapadelor sale. Dupa cateva perioade scurte de detentie, Sade a fost exilat in castelul sau din Lacoste, in 1768.
Un alt incident a avut loc in Marsilia, in 1772. In acest incident, a fost acuzat de intoxicare non-letala a prostituatelor cu un asa-zis afrodisiac spaniol si de sodomie cu servitorul sau Latour. In acel an, ambii barbati au fost condamnati la moarte in absentia pentru faptele de mai sus. Ei au fugit in Italia, unde Sade a luat-o si pe sora sotiei lui cu ei. Datorita acestui fapt, soacra sa a obtinut din nou de la rege, o lettre de cachet, dar de data asta a cerut intemnitarea fara proces sau drept de apel a Marchizului.
Pe la sfarsitul anului 1772, Sade si Latour au fost capturati si inchisi in Fortareata Miolans,  dar au reusit sa evadeze 4 luni mai tarziu.

Sade s-a ascuns in Lacoste, unde i s-a alaturat si sotia sa, devenita complice al aventurilor sale. In Lacoste a angajat o serie noua de servitori, dar acestia se plangeau de abuzurile la care erau supusi si fugeau. Sade a fost fortat sa fuga in Italia, din nou. In aceasta perioada, a scris “Voyage d’Italie”, aceasta impreuna cu alte lucrari scrise in calatoriile sale, nu a fost tradusa niciodata in engleza.

In 1776 se intoarce in Lacoste, unde isi reia seria de angajari si abuzuri asupra servitorilor. Datorita acestor lucruri, in 1777, tatal uneia dintre fete, vine in Lacoste sa isi recupereze fiica, cu aceasta ocazie isi descarca arma in directia Marchizului, dar nu il nimereste.In acelasi an, Marchizul e inselat, e chemat urgent la capataiul mamei sale bolnave din Paris, care de fapt murise de ceva vreme. Aceasta masinatiune duce la arestarea lui si inchiderea sa in castelul Vincennes.
Desi reuseste sa evite pedeapsa cu moartea, el ramane inchis din ordinul regelui. Reuseste sa evadeze, dar e prins repede. Marchizul incepe sa scrie din nou si intalneste un coleg de breasla, Contele de Mirabeau, un alt scriitor erotic. Desi aveau acest lucru in comun, cei doi ajung sa se urasca reciproc.
In 1784 fortareata Vincennes e inchisa, iar Sade e transferat in Bastilia. Pe 2 iulie 1789, el a strigat de la fereastra celulei sale, catre multimea de afara: “Se ucid prizonieri aici!”, acest lucru a produs o mica revolta.
Doua zile mai tarziu a fost transferat la azilul de nebuni Charenton. Asedierea Bastiliei, preludiul Revolutiei Franceze, a avut loc pe 14 iulie.
In tot acest timp a lucrat la magnum opus-ul sau “Les 120 Journées de Sodome”. A fost eliberat din Charenton in 1790, dupa ce noul guvern a abolit notiunea de “lettre de cachet”. Sotia sa a obtinut divortul, la scurt timp dupa punerea sa in libertate.

In perioada cuprinsa intre 1790 si 1801, Sade a publicat o parte din scrierile sale sub protectia anonimatului, a intrat in politica si a devenit obez si aproape falit.
In 1801 Napoleon Bonaparte a ordonat arestarea celui care a scris cartile “Justine” si “Juliette”. Sade a fost arestat si inchis fara proces, a fost initial dus la Sainte- Pelagie, dar in urma acuzatiilor de seducere a celorlalti prizonieri, a fost mutat in fortareata Bicetre.
Datorita interventiei familiei sale, a fost declarat nebun si transferat in azilul de nebuni Charenton. Directorul acestei institutii, Abatele de Coulmier, i-a permis sa puna in scena, cu ajutorul celorlalti pacienti, cateva din nuvelele sale. Aceste puneri in scena au fost prezentate publicului parizian. Coulmier si noua sa abordare a psihoterapiei a intampinat multa opozitie. In 1809, politia ordona mutarea lui Sade in carcera si ii interzic accesul la hartie si instrumente de scris, iar in 1813 guvernul il obliga pe Coulmier sa anuleze toate spectacolele de teatru.
Sade incepe o noua aventura, seduce pe fiica de 13 ani al unuia dintre angajatii de la Charenton, Madeleine Leclerc. Relatia a durat aproape 4 ani, pana la moartea lui Sade. In testamentul sau a lasat dispozitii clare in care se opunea oricarei incercari de deschidere a corpului sau, si mai cerea ca timp de 48 de ore de la moartea sa, cadavrul sau sa ramana in celula in care a murit, abia apoi sa fie ingropat. Un pic mai tarziu, craniul sau a fost luat pentru studii frenologice. Fiul sau a ars toate manuscrisele nepublicate, inclusiv “Les Journées de Florbelle”, o lucrare imensa multi-volum.

De Sade in societatea si cultura moderna

Numele familiei De Sade a fost aparat de abia in secolul 20 de catre Xavier de Sade, datorita interesului sau pentru operele Marchizului. Pana in 1948, Xavier a stiut foarte putine despre stramosul sau si operele sale, deoarece cea mai mare parte a lor au ramas nepublicate si necitite pe teritoriul Frantei pana in 1960. In aceasta perioada, Xavier a gasit o lada care continea jurnalele, scrisorile, manuscrisele si diverse documente legale care au apartinut Marchizului. Xavier a permis biografului Gilbert Lely sa publice aceste documente, intre anii 1948-1960.
In prezent, Xavier si familia sa, detin drepturile de autor asupra operei Marchizului, au obtinut aceste drepturi printr-o manevra legala dubioasa, deoarece Marchizul de Sade a murit cu aproape doua secole in urma, deci dreptul sau de autor a expirat.

Exista multe referinte in cultura populara despre Marchizul de Sade, inclusiv biografii si lucrari fictionale. Numele sau e folosit in diverse moduri pentru a evoca violenta sexuala, licentiozitatea si libertatea de exprimare. In cultura moderna, operele sale sunt privite drept o analiza  a felului in care puterea si economia functioneaza, dar si ca literatura erotica. Cuvintele sale explicite au constituit arma perfecta pentru societatea elitista corupta si valorile sale ipocrite, datorita carora a fost inchis.
Sade a devenit simbolul luptei artistului cu cenzura.

“Justine” a fost si e cea mai faimoasa lucrare a lui Sade, in ea se descriu peripetiile sexuale ale unei tinere fete. Sade scris o prima versiune pe vremea cand era inchis in Bastilia, definitivand-o in libertate. In filozofia lui Sade, Dumnezeu e rau, iar nedreptatile suferite de Justine sunt rezultatul negarii acestui lucru. Insusi Sade a declarat ca Justine e o carte “capabila sa il corupa si pe Diavol” si a negat ca el ar fi scriitorul. Conform lui D. J. Enright, filozofia lui Sade era foarte simpla: “daca savurezi raul, inseamna ca Natura a dorit sa fii rau, deci ar fi o rautate din partea ta, sa incerci sa fii bun”. Unii scriitori din secolul IX, au fost inspirati de ideea lui Sade, conform careia omul ar trebui sa se lase in voia instinctelor sale.

Sade s-a folosit de o multitudine de mijloace pornografice, care au dat nastere la lucrari provocatoare, pentru a subjuga valorile morale dominante a timpului sau,  iar acest lucru a inspirat multi artisti din diverse domenii. Cruzimile descrise in operele sale au dat nastere conceptului de sadism. Dar lucrarile lui Sade, sunt tinute in viata de artistii si intelectualii zilelor noastre, datorita faptului ca denota o filozofie a individualismului dus la extrem,  o filozofie care s-a transformat in realitate datorita liberalismului economic din secolele urmatoare.

Autor: Menssana

Prin esenta, dualismul inseamna a recunoaste si a intelege opusul. A vedea dincolo de conceptiile relativiste de bine sau rau, antitetic cosmogonice. Dualismul inseamna restabilirea echilibrului, cautarea normalitatii intr-o lume profund anormala.
Bine-Rau, Viata-Moarte, Lumina-Intuneric pana la Crestinism-Satanism, perechi profound ambivalente, interdependente.
Dualismul este prin excelenta inerent sufletului uman. El este relatia cauzala care ii ofera posibilitatea determinarii adevaratului sine. El reprezinta legatura pierduta cu ceea ce a fost si ceea ce va deveni. Omul se afla in acest Univers legat de aceasta axa primordiala. Daca omul reprezinta acel microcosmos si daca am incerca pozitionarea lui in macrocosmos atunci globul de cristal care il protejeaza ar fi tesut din firele invizibile ale dualismului.

Greu de reperat si mult mai greu de combatut, dualismul nu a facut niciodata parte dintr-un sistem filozofic inchistat, nu a facut parte dintr-o gandire partinitoare sau injositoare la adresa moralitatii umane.
El a reprezentat podul peste acea prapastie de netrecut intre vechi si nou, intre traditie si modernitate. Ma insel oare cand afirm tendentios autencititatea cat si longevitatea deplina a acestui fenomen? Prin prisma lui au fost judecate civilizatiile, credintele religioase, arta si oraganizarea sociala. Tot gandirea lui a contribuit la alcauirea grilelor de studiu si clasificare prin care astazi definim lumea.
Dualismul a pornit de la lupta primordiala a elementelor aducand intr-un final apoteotic impreunarea lor. Sciziunea a devenit in cele din urma uniune.

Unirea contrariilor devine pentru mine scopul declarat al acestui dualism perpetuu.
Spatiu-timp, spirit-materie devin relatii, perechi dual-mecanice ale lumii in care traim.
Declaratia sa de credinta devine schimbarea, transformarea si evolutia.
Se vorbeste adesea despre desvrajirea acestei lumi, despre faptul ca lumea pierde pe zi ce trece contactul cu sacrul. Oamenii se afunda in profan. Viata lor isi pierde semnificatia, iar ei pierd Legatura.
Dualismul reda oamenilor umanismul caracteristic si restabileste conexiunea la niveluri inimaginabile.
Simbolistica lui este identica mintii umane. Dualismul este uman. Am putea insira pagini intregi si randuri de cerneala ar curge pentru a exemplifica istoric existenta,dar mai ales necesitatea dualismului in societatea contemporana.

Psihologic, creierul nostru functioneaza si se hraneste cu imagini. Studii analitice arata implicarea emotionala profunda a oamenilor in fata imaginilor-simboluri. Ele raman in subconstientul colectiv. Freud si Jung ne demonstreaza claritatea arhetipurilor la indivizi diferiti ca si comportament, educatie sau distributie geografica.
Omul imparte inca de la nastere lumea in doua: cald-rece, umed-uscat. Sunt notiuni formatoare care exista deja ascunse in el. Programate la fel ca atacul unui ghepard in stepele africane. Ele redevin, sunt reamintite, dar exista mereu acolo in stare latenta.
Dualismul este insasi aceasta structura de notiuni ireversibile, de tangente critice, de intelegere nelimitata spatio-temporal.
Dual este intelesul universului in care traim. Omul este dual, natura la fel, categoric si zeii au fost zamisliti de mintea umana asemenea.
Viata (a se citi Natura) nu se dezice de formele ei, nici noi n-ar trebui sa ne dezicem de propriile creatii.

Creuzetul dualismului a dat nastere in istorie primului curent viabil care a revolutionat gandirea anticilor.

DUALISM IRANIAN

In Iran s-a nascut mazdeismul (Mithraism in esenta,zoroastrismul de mai tarziu,parsismul de azi).
Cosmogonia dualista genereaza o mitologie dualista. „Fata de monoteismul constringator, afirma Oisteanu, dualismul este un principiu mai lax si mai popular, fiind mai usor de perceput“.Savanti precum Candrea si Cartojan au sustinut ca originea cosmogoniei dualiste este combinata, indo-iranica. Din Iran ar veni motivul eternei rivalitati bine-rau,iar din India motivul plonjonului cosmogonic,in apele abisului.

Desi nu ii impartasesc intru totul opiniile, Culianu credea ca dualismul religios a fost mereu „reinventat“ in diverse locuri si in diferite forme.Si aici ii pot da dreptate.Pana si in arealul carpato-danubiano-pontic putem vorbi despre un substrat dualist traco-scitic.Peste acesta s-au suprapus (posibil si probabil) influente de alta natura (bogumiliste).

Pe la sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.Hr., in partea rasariteana a Iranului a aparut profetul Zarathustra. In conceptia sa, intreaga existenta se caracterizeaza printr-o opozitie ireconciliabila de natura morala, dar fundamentala si ancorata in metafizic. Exista, practic, doua Spirite superioare contrapuse: Spenta Mainyu (”Spiritul binefacator”) si Angra Mainyu (”Spiritul rau”), Spiritul distrugator, principiul suprem al raului. In fapt cei doi se constituie in cel mai evident dualism pe care l-a cunoscut vreodata istoria religiilor lumii. Astfel, dualismul iranian se contureaza abia in momentul in care cele doua Spirite, prin optiune proprie si neconditionata, o pornesc fiecare pe drumul sau. O alta cosmogonie foarte raspandita arata ca universul a fost creat in urma conflictului dintre bine si rau.

DUALISM GNOSTIC

Intelegem prin Gnosticism si gnoze toate miscarile sec al II-lea d.Hr precum le catalogheaza Culianu. Altfel spus, mantuirea cautata de crestini prin Iisus se obtine la gnostici printr-o cunoastere intuitiva a divinitatii Eu-lui fiecarui om.

Principalii exponenti ai gnosticismului au fost: Menandru, samaritean de origine, Din Siria provine Vasilide – el sustine dualismul persian .Un gnostic renumit este si egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135 d.C., propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvintele lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Exponentul principal al gnosticismului crestin a fost Marcion, nascut la începutul secolului II.
Simon Magicianul, Nicolae, Cerint, Satornil din Antiohia, Carpocrate, Cerdon. Pont, Bardessan din Edessa si altii mai mult sau mai putin cunoscuti de mase au contribuit la renasterea dualismului din cenusa.
Aici avem maniheism, mandeism, cathari, bogumili, Nag-Hammadi.

Gnosticismul este incununarea dualismului in formele sale cele mai pure.Raspandit din Iudeea prin influentele orientale (India, Babilon, Persia) si grecesti el devine un mod de viata, o filozofie universala.

Gnosticii au dus si mai departe dualismul pe taramul inca nesigur al filozofiei. In conceptia lor, existenta era perceputa ca o combinatie a doua principii diametral opuse: pe de o parte, lumea spirituala superioara, iar pe de alta parte, lumea materiala inferioara.
Omul, provenind din lumea superioara va deveni in aceasta singur,motiv al claustrarii sale.El va deveni acel personaj lacunar descris de mistici si poeti in secolul romantismului.Lipsit de scara care il unea cu divinitatea si care ii asigura comunicare cu lumea de origine, Omul devine un ratacitor, un chinuit al fortelor tumultoase, o simpla panza aruncata de vant dintr-o parte in alta.
Devenind captiv al propriului trup,el realizeaza ca nu-si mai poate parasi la fel de usor invelisul terestru. Natura lui, suflarea sa divina, scanteia este prizoniera lumii materiale in care traieste.

MANIHEISM

Dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne,care se opun intr-o lupta fara sfarsit.
In conceptia maniheista,lumea luminii si cea a intunericului erau dominate si conduse de doua puteri primordiale – Binele sau Lumina si Raul sau intunericul, ambele la fel de puternice, desi nu aveau nimic in comun. Eul poate sa se elibereze de aceasta lume prin cunoastere.
Dualismul este preponderent la orice nivel metafizic. Acest fel de dualism ne invata sa depasim lumea,sa ne eliberam, sa fim cu adevarat liberi. Sa intelegem si sa cunoastem. Anterior crestinismului, gnosticismul ofera o noua cale de intelegere. Desi s-au inspirit si si-au tras seva din acest curent,din micarile si filozofii sai, crestinii au inceput apoi sa-l vaneze, sa-l distruga sistematic pana nu a mai ramas nici ideea.
Din punct de vedere istoric, maniheismul a aparut in secolul al III-lea d. Hr. Fericitul Augustin a fost maniheist. Maniheismul a supravietuit in paulicianism in Asia Mica (secolul al VII-lea) si in bogomilism in Balcani (secolul al X-lea).
Izvoarele maniheismului sunt cele sapte tratate care alcatuiesc Canonul maniheist. Ele au fost redactate de Mani.
Doctrina religioasa cea mai pregnanta este dualismul. Acesta trece de pe teren moral pe teren fizic. Binele si Raul sunt lumina si intunericul, spiritul si materia. Din buddhism maniheismul a preluat teoria reincarnarilor, iar dogma trinitatii – din crestinism.
Mani vroia sa uneasca buddhismul,zoroastrismul si crestinismul.

MANDEISM

Cunoscut prin cartea Ginzah,informatiile despre acest curent sunt foarte putine si destul de recente (secolele VII-VIII). Caracterizat indeosebi prin liturghia sufletelor, reprezinta ceremonia principala in mandeism; ea constituie masiqta, inaltarea sufletului catre Lumea Luminilor. Adjuvantul principal constituindu-l botezul,se crede ca acest curent a influentat pe Ioan Botezatorul sau ca acesta facea parte din el. Cosmogonia in mandeism se caracteriza prin conceptia ca lumea a fost creata din fiinte ceresti ce au iesit din Marele Mana. Lumea nu este buna, pentru ca e plina de suferinta.
Doctrina religioasa de baza era dualismul, completat cu un politeism discret. Dualismul domina conceptia religioasa in mandeism.
Departe de a fi distrus,gnosticismul s-a ascuns in sine (a se citi “ocultat”) si a rasarit in timpuri si perioade diferite pentru a revitaliza elanul creator.
Istoria dualismului se impleteste la un moment dat cu cea a gnosticismului devenind dupa foarte putin timp foarte greu de separat.O apropiere pana la identificare.Nu vom face aici (spatiul nu ne-o permite) o apologetica a curentelor gnostice,a raspandirii lor sau a urmasilor de azi.
Scurta incursiune va pomeni doar reprezentatii marcabili ai acestor milenii si semnificatia dualista a filozofiei adoptate.

BOGOMILISM

Bogomilismul contine credinta in caderea lui Satan din
pricina orgoliului sau, pentru ca a vrut sa imite puterea lui Dumnezeu creatorul
si sa domneasca peste univers.
In primele doua decenii al sec. al XII-lea, prezenta misionarilor bogomili este semnalata in Italia , Franta si Vestul Germaniei. Gruparea bogomila, incetul cu incetul se ramifica si capata diverse nuante, impanzindu-se in Apus sub numele de Patarini (Italia), Cathari(Germania), Albigenzi (Franta) etc.
In Rasarit, bogomilii se raspandesc in Bizant, Serbia, Tarile Romane si Rusia.
Bogomilismul se dezvolta si in Bosnia, unde, in secolul al XIV-lea, in vremea banului Kulin, devine religie de stat.
Secta va reinvia in secolul al XIX-lea in Ucraina.
Doctrina continea ca puncte : Dumnezeu era conceput antropomorfic, Sustineau subordinationismul.O alta idee era ca Dumnezeu a emanat doi fii: pe Satanael si pe Mihail, care mai tarziu este numit Hristos. Satanael se revolta impotriva lui Dumnezeu si este alungat din cer. Apare dualismul maniheo-persan.Omul este creat de Satan din lut, dar insufletit de Dumnezeu.

CATHARI

Catharismul a fost o miscare religioasa dualista, cu elemente crestine si gnostice, care a aparut in Languedoc in secolul al XI-lea si a inflorit in secolul al XII-lea.
Catharii sustineau ca in oameni exista o scanteie de lumina divina. Aceasta lumina, sau spirit, s-a trezit captiva intr-un plan corupt – identificat cu lumea materiala. Conform credintei catharilor, lumea a fost creata de o divinitate mai marunta, asemanatoare figurii Demiurgului din miturile gnostice clasice. Aceasta forta creatoare nu era “Dumnezeul adevarat”.
Scopul catharilor era eliberarea din dimensiunea limitata si corupta identificata cu existenta materiala. Calea catre eliberare necesita intai o “trezire”.
Se cunosc destule amanunte despre reprimarea lor si despre cruciada.

ADEPTII SATANEI SI DUALISMUL

Scopul acestui articol a fost de a rezuma doctrinele, filozofiile si sistemele profound dualiste ale acelor vremuri si de a trasa o linie continua pana in zilele noastre. Am folosit informatiile mai putin cunoscute si cele de impact major privind evolutia dualismului din Iran prin gnostici si apoi in Europa.
De la dualismul indo-iranian la gnostici, apoi la “ereziile” crestine la cel al lui Platon, fiinta si devenirea, forma si materia lui Aristotel, numenul si fenomenul lui Kant, yin si yang din filozofia chineza, om si dumnezeu, spatiu si timp la Einstein.
De la dualism metafizic incercand explicarea lumii la cel etico-religios la teoria sexualitatii feminine intre dualism si monism in psihanaliza totul se reduce la DUALISM si manifestarile lui.

Am incercat mereu sa intelegem aceasta sinteza pura a contrariilor prin insasi ideea ei. Am incercat sa pricepem intelesurile antagonice, pline de simboluri ale lumii din jurul nostru.Am incercat sa vedem dincolo de lupta perpetua din Lumina si Intuneric. Am mediat conflictul prin noi insine.
Asta facem aici in continuare – prin ADS ne schimbam,evoluam,ne transformam.

“Nimic nu se pierde..totul de transforma” – “Rien ne se perd..tout se transforme” .
Lavoisier

Autor: Dell

La un moment dat, in istoria umana, se parea ca Raul, va fi eliminat, de navala fortelor rationalismului si a modernismului. Diavolul a devenit, un simplu personaj literar, gata, intotdeauna, sa incheie un targ stupid cu cineva, in schimbul sufletului acelui om.
Aceasta imagine trivializata este perpetuata in zilele noastre. Cinematografia il introduce pe diavol, fie printr-un efect special monstruos, fie prin intermediul unui trickster zapacit. Ideea de adversar nobil al lui Dumnezeu, asa cum era infatisat, in operele lui Dante, Milton sau in Biblie, este uitata de multa vreme.
Secolul XX a adus razboi total, genociduri, lagare ale mortii, arme nucleare, chimice si biologice si in final o teroare, care nu face discriminari.
Raul a revenit, in forta, nu e nici o indoiala.

BINELE SI RAUL CA IDEI RELIGIOASE

Conceptul dualistic al naturii a reprezentat o faza necesara, in gandirea umana. Gasim aceleasi concepte de bine si de rau, la toti oamenii pe pamant, inca de la inceputul dezvoltarii lor, sub numele de animism.
Dar principiul unitatii domina dezvoltarea gandirii.
Omul incearca sa isi uneasca conceptiile intr-un monism consistent si armonios. Bineinteles ca, in timp ce credinta in spirite bune, tinde spre formarea monoteismului, cea in spirite rele, tinde spre acceptarea unei singure zeitati negative, care intruchipeaza tot ceea ce e rau, imoral si distructiv.
Monoteismul si monodiabolismul, care au aparut simultan din tendintele monistice ale evolutiei mentale umane, constituie impreuna un dualism, care pentru multi, este in continuare, cea mai acceptata conceptie despre lumea noastra. Cu toate acestea, nu este telul final al filozofiei umane. Pe masura ce ganditorii omenirii, au devenit constienti de dualismul implicat, in aceasta interpretare a lumii, s-a manifestat din nou, o tendinta catre o conceptie superioara, adica monism.

Ar putea monismul sa elimine ideea de Diavol, ca sa il poata face pe Dumnezeu, singur si unic? Sau va aboli ambele concepte, lasand loc doar pentru o lume de materie, in miscare? Oare viitorul omenirii, va fi dupa cum zice M. Guyau, o perioada in care religia va disparea, facand loc ireligiei?

Cei care nu inteleg implicarea dualismului, in evolutia gandirii umane, stiind doar ca doctrina sa nu poate fi sustinuta prin argumente, se asteapta ca viitorul omenirii, sa fie ireligios, sunt liber-cugetatori care declara ca ateismul, va inlocui toate conceptiile legate de Dumnezeu. Dar nu e posibil.
Tendintele monistice nu vor distruge religia, ci o vor purifica. Animismul salbaticilor a fost o etapa necesara in evolutia mentala a omului, apare ca o eroare pentru omul modern, dar e o eroare ce contine un adevar care se transforma intr-o conceptie mai complexa despre lumea in care traim. In mod similar, ideile religioase din prezent, sunt simboluri. Literar, nu inseamna nimic, nu au sens, dar odata inteleasa natura lor simbolica, ele devin sursa unei conceptie mai pure a adevarului.

Tendintele filozofice care se impun azi, ne conduc catre o conceptie pozitiva a lumii, in care simbolurile sunt inlocuite de argumente, iar acest lucru nu determina o negare a alegoriilor religioase, ci o intelegere mai profunda a lor.
O stare de ireligie in care omenirea ar adopta si practica o doctrina a ateismului, e o imposibilitate. Ateismul e o negatie, iar negatiile nu pot sa reziste singure, deoarece au sens numai daca sunt confruntate cu o idee pozitiva, pe care sa o respinga. Deci conceptia noastra antropomorfica despre Dumnezeu, numita pe scurt antropoteism, care are ca baza o fiinta infinita, o sa faca loc unei alteia, in care vom intelege ca ideea de Dumnezeu personal, e doar o simpla metafora. Dumnezeul viitorului nu va fi unul personal, ci unul super-personal.

Autor: Menssana1984 , Editor AdeptiiSatanei.com

Autor: Eudemonistul