Apelul la autoritate poate fi si sub forma de sofism genetic, adica incercarea de a judeca o credinta in baza originii sale, in loc sa se tina cont de argumentelor pro si contra existente. Daca credinta are ca origine o persoana autoritara, atunci credinta e considerata ca fiind adevarata. Dar si persoanele autoritare pot avea credinte false.

Apelurile la autoritate nu devin relevante atunci cand in locul unei singure autoritati, cineva citeaza cativa experti care cred ca un lucru e adevarat. Daca autoritatile sunt depasite de subiectul ce se discuta sau subiectul e controversat, intocmirea unei liste lungi de sustinatori nu face apelul respectiv mai relevant. In orice problema controversata e probabil sa existe experti la fel de competenti de ambele parti. Daca o cerere sau o afirmatie controversata este considerata ca fiind adevarata, doar pentru ca e sustinuta de catre experti, atunci si credintele contradictorii ar deveni adevarate, ceea ce e absurd. Gradul de adevar sau de falsitate, de rezonabilitate sau de nerezonabilitate, al unei credinte trebuie sa ramana independent de cei care accepta sau resping credinta respectiva.

Niciodata nu ar trebuie sa se faca apel la o autoritate pentru a sustine o problema, daca competenta ii este depasita de problema. In astfel de cazuri, autoritatea trebuie sa vorbeasca doar din punctul de vedere al domeniului ei de experienta, iar raspunsul ar trebui sa fie un raspuns care sa nu fie considerat controversat de catre expertii acelui domeniu. Intr-un domeniu cum ar fi fizica, e usor de crezut ceea ce afirma un fizician despre un anumit lucru, daca majoritatea fizicienilor sunt de acord cu el. Se presupune ca ei cred acest lucru deoarece exista dovezi clare care sustin acea credinta.
Credinte de genul acesta pot fi descoperite ca fiind false, dar ar trebui sa fie evident ca nici o credinta nu devine adevarata doar din cauza celor care cred in ea.

Apelul la autoritate e un sofism logic care poate fi reprezenta ca fiind:
- persoana A (sustine ca este) o autoritate in subiectul S.
- persoana A face afirmatia C despre subiectul S.
- prin urmare, C e adevarat.
Greseala se comite atunci cand persoana care emite concluzia, nu e o autoritate legitima in domeniul respectiv, dar e recunoscuta ca una. Deci daca persoana A nu e calificata pentru a face anumite precizari despre subiectul S, atunci argumentul (o forma de expresie ce e compusa dintr-un set de rationamente ce prezinta sau sustin un anumit punct de vedere) devine sofism logic (rationament cu aparenta logica, prin care se poate dovedi aproape orice – dar care are un viciu fundamental, numai ca bine ascuns, bine mascat), argumentatie vicioasa. Se deosebeste de celelalte tipuri de argumentatii, prin faptul ca e foarte convingator din punct de vedere psihologic.

Protagoras din Abdera avea un discipol, pe Euatlos, pe care o data cu avocatura l-a invatat si mestesugul logicii, dar si pe acela al sofismelor. Pentru lectiile pe care i le-a dat, Protagoras i-a propus lui Euatlos o intelegere convenabila: la primul proces pe care il va cistiga, tinarul isi va plati datoria fata de maestru. Au batut palma, dar ce te faci ca timpul trecea, lectiile se terminasera de mult si Euatlos nu se grabea sa intre in avocatura. A rabdat Protagoras cit a rabdat, pina cind s-a saturat si l-a dat pe Euatlos in judecata, cerindu-i plata pentru lectii. Protagoras era foarte sigur ca, oricum, isi va capata banii; rationamentul sau era urmatorul, i l-a si spus in fata lui Euatlos:

“-Daca cistig procesul impotriva ta, primesc banii pentru ca am cistigat, conform sentintei. Daca pierd procesul, inseamna ca il cistigi tu, si atunci tot primesc banii, conform intelegerii noastre ca, la primul proces pe care-l cistigi, iti achiti datoria. Asa ca, mai bine da-mi banii de pe-acum, sa nu mai pierdem vremea in tribunale, pentru ca, dupa cum vezi, ori cistigi, ori pierzi, e tot una, oricum trebuie sa-mi platesti!”

Euatlos l-a ascultat linistit, dupa care l-a luat pe marele sau profesor, cum se zice, “in coarne” si i-a replicat asa:

“-Imi pare rau, iubite Protagoras, sa vad ca zeii nu au lasat fortelor mintii tale intreaga prospetime din care am supt intelepciune. Lucrurile stau, draga profesore, exact pe dos, si-ti voi deslusi pe data de ce: “Daca eu, Euatlos, pierd procesul, atunci, conform intelegerii noastre, nu ti-s dator nimic, fiindc-am pierdut. Iar daca eu cistig procesul, inseamna ca impartialul tribunal nu-ti da dreptate, asa ca iarasi nu sunt dator sa-ti platesc nici un ban. Prin urmare, mai bine mergi si te odihneste, dragul meu dascal Protagoras, si nu mai prapadi vremea in tribunal, pentru ca, dupa cum vezi, ori pierzi, ori cistigi, e tot una, in nici unul din cazuri nu trebuie sa-ti dau nici o letcaie, psihi mu!”

Acest gen de argumentare este vicioasa atunci cand persoana nu e un expert sau e depasita de problema. In aceste cazuri, rationamentul e gresit, o persoana necalificata face o precizare si nu are argumentia necesara pentru a o sustine. Precizarea lui ar putea fi adevarata, dar faptul ca o persoana necalificata o sustine nu ofera nici un argument rational pentru a accepta precizarea sa ca fiind adevarata.
Atunci cand o persoana intra in acest cerc vicios de argumentatie, accepta un lucru ca fiind adevarat, desi nu exista nici o dovada concreta care sa il sustina. Si mai grav e faptul ca persoana respectiva considera precizarea ca fiind adevarata, deoarece crede in mod eronat ca vine din partea unui expert legitim, prin urmare concluzia expertului poate fi acceptata ca adevar. Se stie ca oamenii au tendinta de crede autoritatile, o greseala des intalnita in societate.

De aceea ar fi bine sa fie furnizate niste standarde generale de evaluare a situatiilor de acest gen:

- persoana are suficiente cunostinte despre subiectul ce se discuta.
Daca o persoana careia ii lipseste gradul minim de experienta pentru a face o anumita precizare, o face oricum, punctul ei de vedere nu va fi sustinut de nimic. Prin contrast, precizarile aduse de o persoana care are expertiza necesara, vor fi sustinute de experienta sa.

Determinarea gradului de experienta a unei persoane intr-un domeniu anume, e un lucru dificil de realizat. In domeniile academice (filozofie, inginerie, istorie, etc.), educatia formala a persoanei, performantele academice, publicatiile sale, statutul pe care il are in diverse societati profesionale, actele prezentate, premiile castigate, etc. pot fi considerate un indicator de incredere al posibilei sale eficiente. In afara domeniilor academice, se aplica alte standarde. De exemplu, expertiza necesara pentru a face o precizare legata de legatul sireturilor, inseamna ca trebuie sa stii sa le legi si totodata sa distribui informatia mai departe. A fi expert in ceva nu presupune neaparat si existenta unei diplome universitare. Exista multi oameni care au graduri inalte de expertiza in domenii sofisticate, desi nu au pus niciodata piciorul intr-o universitate. De aceea nu ar trebui sa se presupuna niciodata ca o persoana ce detine o diploma e un expert.
Bineinteles ca lucrurile necesare pentru a putea fi considerat expert, constituie de regula o problema controversata. Unii oameni sustin ca au suficienta experienta in anumite, daca nu chiar in toate lucrurile, acest lucru datorandu-se inspiratiei divine sau a unui dar special.
Adeptii acestor oameni percep aceste aceste lucruri ca fiind modalitate de determinare a experientei persoanei respective in acel domeniu, pe cand alte persoane ii vad pe acesti experti auto-proclamati ca fiind niste simpli nebuni sau sarlatani. In alte situatii, oamenii dezbat genul de educatie si de experienta necesare pentru a fi un expert. Deci prin urmare, ceea ce o persoana poate considera un apel vicios la autoritate, pentru alta persoana poate fi un apel rational argumentat.

- afirmatia facuta de o persoana se afla in cadrul unui domeniu in care acea persoana e experta.
Daca o persoana sustine un punct de vedere care ii depaseste domeniul de expertiza, aceea persoana nu mai e un expert, in acest context.
Trebuie retinut faptul ca datorita numarului vast de cunostinte si de abilitati umane, nu e posibil pentru o persoana sa fie expert in toate. De aceea expertii sunt experti doar in anumite domenii. In celelalte domenii, experienta lor e limitata sau nula. De aceea e important de determinat domeniul din care face parte problema discutata si domeniul in care autoritatea e experta.

Daca o persoana are experienta intr-un anumit domeniu, aceasta experienta nu are relevanta in alte domenii. Un expert in fizica nu e un expert in filozofie sau etica. Din pacate acest lucru este ignorat sau trecut cu vederea in mod intentionat, aceasta e si baza publicitatii. Toata lumea e familiarizata cu diverse persoane faimoase care fac reclama la produse pe care ei nu sunt calificati pentru a le evalua corect.

- exista un oarecare grad de intelegere intre expertii ce evalueaza problema.
Daca exista o oarecare disputa legitima intre expertii dintr-un domeniu, atunci nu e indicat sa se faca apel la autoritate prin intermediul expertilor implicati. Orice precizare formulata si “sustinuta” de un un expert, va avea si o contra-precizare formulata si “sustinuta” de alt expert. In acest caz, un apel la autoritate e futil. Disputa trebuie rezolvata prin luarea in considerare a elementelor problemei ce se discuta. Din moment ce ambele tabere pot cere ajutorul unor experti, disputa nu poate fi rezolvata in mod rational printr-un simplu apel la autoritate.

Este important de retinut ca in nici un domeniu nu exista acorduri depline, deci un anumit nivel de disputa e acceptabil. Cat de mare poate sa fie acest grad de disputa, asta e bineinteles, o alta problema ce trebuie dezbatuta. Trebuie retinut si faptul ca orice domeniu controversat are si zone in care exista acorduri semnificative intre cele doua tabere. In acest caz, apelul la autoritate este legitim.

- daca expertul la care se apeleaza nu e subiectiv.
Daca un expert este subiectiv, atunci toate precizarile sale sunt influentate de subiectivitatea sa, de aceea nu sunt de incredere. Din moment ce un expert subiectiv nu e de incredere, nici argumentele sale nu pot fi.

Expertii, care sunt oameni ca si noi, sunt vulnerabili in fata subiectivitatii si a prejudecatilor. Daca exista vreo dovada cum ca o persoana abordeaza problema intr-un mod subiectiv, mod care ar putea afecta veridicitatea argumentelor sale, atunci argumentul ce vine din partea autoritatii acelei persoane, e nul. Chiar daca precizarea sa e adevarata, subectivitatea expertului scade valoarea argumentului sau. Asta deoarece exista motive sa credem ca expertul nu face aceea precizare din cauza faptului ca intelege problema, ci din cauza faptului ca e subiectiv sau ca are prejudecati.
Nici o persoana nu e 100% obiectiva. In cel mai rau caz, o persoana poate fi favorabila in privinta propriilor sale opinii, altfel nu le-ar avea. Un anumit grad de subiectivitate e acceptabil, cata vreme nu are influente semnificative. Ce grad de subiectivitate e acceptabil, ramane de dezbatut.
Doctorii ce sunt platiti de catre companiile producatoare de tigarete pentru a cerceta efectele tutunului asupra corpului omenesc, ar fi suspectati de unii ca sunt subiectivi in cercetarea lor, iar de catre altii ar fi considerati obiectivi.

- aria de expertiza e un domeniu sau o disciplina legitima si concreta.
E posibil ca anumite domenii in care o persoana sustine ca e expert, sa nu aiba aiba legitimitate sau validitate si sa nu fie recunoscute drept domenii de cunostinte sau de studiu. E evident ca expertizele ce provin din asemena domenii nu o sa fie prea veridice.
Nu se poate spune cu exactitate ce determina validitatea unui anumit domeniu de expertiza. Dar sunt si cazuri in care e clara din start lipsa de validitate.
Daca o persoana pretinde ca e experta in terapia cancero-paint-ball-ica, adica o terapie conform careia o persoana se vindeca de cancer, daca e lovita de bile pline cu vopsea, nu ar putea fi acceptata prea usor doar in baza spuselor acelui “expert”. La urma urmei, este expert intr-un domeniu care nu are un continut legitim. Ideea generala e ca pentru a fi considerat un expert legitim, persoana trebuie sa isi insuseasca foarte multe cunostinte dintr-un domeniu real.

Dupa cum s-a zis si sus, determinarea legitimitatii unui domeniu poate fi uneori dificila. In istoria europeana, diversi cercetatori s-au luptat cu Biserica si cu traditiile ei seculare, doar pentru ca au vrut sa stabileasca validitatea disciplinei lor. Cercetatorii ce au incercat sa faca cunoscuta posibilitatea evolutiei au trecut prin multe pana ce au reusit sa isi valideze domeniul.
Un exemplu modern implica fenomenele psihice. Unii oameni sustin ca sunt “experti” in spiritism. Alti oameni sustin ca acest lucru este absurd, acest domeniu nu are un continut real. Daca oamenii au dreptate, atunci toti cei care accepta ideile acestor maestri spirituali, sunt victimele unui apel vicios la autoritate.

- autoritatea apelata trebuie identificata.
O variatie a apelului tipic la autoritate e apelul la o autoritate neindentificata.
Sofismul se comite atunci cand o persoana hotaraste veridicitatea unei afirmatii in baza unui expert sau al unei autoritati care face aceea afirmatie, desi persoana in cauza nu poate identifica expertul. Din moment ce expertul nu poate fi identificat, nu se poate stabili corectitudinea afirmatiei. Doar atunci cand persoana e identificata, iar domeniul sau de experienta corespunde cu cel al afirmatiei, afirmatia poate fi considerata veridica.

Acest gen de rationament nu este neobisnuit. De regula, persoana care aduce acel argument in discutie spune ceva de genul: “Am citit o carte care zicea ca…” sau “Ei au zis ca…” sau “Expertii zic ca…” sau “Am citit in ziar ca…” sau alte formulari de genul acesta. In astfel de cazuri, persoana spera ca ascultatorul va accepta sursa neidentificata ca fiind o autoritate legitima si o sa creada concluzia sa. Daca o persoana accepta afirmatia, accepta si sursa neidentificata drept expert (fara a avea motive rationale de a face asta), astfel devine victima a sofismului logic.

Dupa cum s-a zis si mai sus, nu toate apelurile la autoritate sunt sofisme. Acesta e un lucru bun din moment ce toti oamenii sunt nevoiti sa apeleze la experti. Asta deoarece nici o persoana nu poate fi un expert in toate domeniile si nici nu are timpul necesar pentru a investiga fiecare afirmatie sau precizare facuta de altii.
In majoritatea cazurilor, argumentele autoritatii sunt bune. Atunci cand o persoana se duce la un doctor experimentat, iar acel doctor ii zice ca a racit, pacientul are motive bune pentru a accepta concluzia doctorului. Daca calculatorul unei persoane se comporta ciudat, iar prietenul acelei persoane, care e un expert in calculatoare, ii spune ca e o problema de hardware, atunci acea persoana are motive bune sa il creada.
Ceea ce distinge un argument vicios la autoritate de un apel corect, e faptul ca apelul corect trebuie sa intruneasca cele 6 conditii de mai sus.

Baza unul apel corect la autoritate e data de faptul ca exista motive clare pentru care e crezut argumentul autoritatii. Acest lucru se datoreaza faptului ca persoana care e expert legitim are mai putine sanse de a se insela asupra argumentelor sale, fata de un non-expert. Adica motivul pentru care concluzia expertului e acceptata e faptul ca se stie ca expertul a testat aceea concluzie si a gasit-o potrivita pentru situatia respectiva. Iar daca expertul o considera potrivita, atunci nu exista motive pentru care sa nu o accepti. Prin urmare, ascultatorul accepta o concluzie ce se bazeaza pe marturia unui expert.
Trebuie retinut faptul ca nici macar un apel la autoritate corect nu poate constitui un argument suficient de puternic. Aceste argumente sunt acceptate ca adevar numai daca ascultatorul le sustine si le aproba. Persoana careia i se cere parerea, poate fi un expert, dar experienta sa in acel domeniu nu are legatura directa cu gradul de veridicitate a problemei. De aceea argumentele ce au legatura directa cu dovezile concrete a problemei propriu-zise sunt mult mai puternice decat restul.

Exemple de apeluri la autoritate

1. Florin si Ramona discuta despre gradul de moralitate al avortului:
Florin: “Cred ca avortul este acceptabil din punct de vedere moral. La urma urmei, o femeie are dreptul sa faca ce doreste cu corpul ei”.
Ramona: “Te contrazic. Dr. E. Teodorescu spune ca avortul este intotdeauna imoral, indiferent de situatie. El sigur are dreptate, este un om respectat si faimos”.
Florin: “Nu am auzit de acest doctor. Cine e?”.
Ramona: “El e cel care a castigat Premiul Nobel in fizica, acum un an.”.
Florin: “Inteleg. A studiat cumva moralitatea si etica?”.
Ramona: “Nu stiu. Dar e un expert faimos si il cred”.

2. Florin si Tinel au o disputa despre modul in care si-a condus Stalin tara. Tinel spune ca Stalin a fost un mare lider, pe cand Florin il contrazice.
Florin: “Nu pot sa imi dau seama de ce il consideri pe Stalin un mare lider. A ucis milioane de oameni, a schilodit economia sovietica, si-a dominat oamenii prin represalii sangeroase si frica si a pus bazele violentelor care inca ravasesc estul Europei.”.
Tinel: “Da, stiu ce zici. Dar…eu am acasa o carte care zice ca Stalin actiona in interesul propriilor sai oameni. El stia ce e bine si ce e rau, restul nu stiau nimic. Milioanele de oameni ucise si schilodite erau dusmanii statului si de aceea au trebuit sa moara, asa i-a protejat pe cetatenii pasnici. Daca in carte asa scrie, inseamna ca e adevarat ”.

3. Eu nu sunt un doctor, dar am un rol de doctor in serialul “You Got Mail”. Atunci cand ai nevoie de un remediu cu actiune rapida, eficienta si care sa indeparteze durerea, nu e nimic mai eficient decat o tableta de Broscar. Aceasta e parerea mea medicala.

4. Florin si Tudor au o conversatie.
Tudor: “Am jucat la loterie azi si stiu ca o sa castig ceva”.
Florin: “Dar ce ai facut, ai influentat extragerea numerelor?”.
Tudor: “Nu, prostutule. Am apelat la prietenul meu cu puteri psihice de la 1-800-PutereaMintiiPesteIubire. Dupa ce si-a consultat cartile de tarot, el mi-a zis care sunt numerele castigatoare”.
Florin: “Si tu ai crezut asta?”.
Tudor: “Normal, e un spiritist cu atestat, tot ce imi zice el, eu cred. Adica, cine altcineva ar putea sa stie care sunt numerele mele norocoase?”.

Autor: Menssana, www.descopera.org

Surse:
http://www1.ca.nizkor.org/features/fallacies/appeal-to-authority.html
http://www.skepdic.com/authorty.html
http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis123.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Fallacy
http://agnosticus.wordpress.com/2009/02/

Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat. (Declaratia Universala a Drepturilor Omului, 1948)
Articolul 30 – Constitutia Romaniei
(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.

“Salvatorul” Iisus Hristos

Numele Hristos este traducerea cuvîntului “mesia” (mai precis maşiah) din ebraică, însemnand „unsul”. apelaţia dată de evrei celui care va fi trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rând o misiune de salvare a poporului evreu. O astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David, care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic, era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci sunt dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt, nu în cer. Deci nici această caracteristică nu a îndeplinit-o.

În misiunea “salvatorul” era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Chiar şi familia lui credea că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus, mai cu seamă, cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că, cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imaginăm că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blesteme ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

Invăţăturile lui Iisus

Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate va muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om, cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

Doctrina pacatului

Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, şi că nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate ca atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

Cum deosebeşte Iisus oamenii lui Dumnezeu de cei ai diavolului?

Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

Creştinismul şi fructele date de pomul sădit de Iisus

Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează ca învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor ii vor bântui toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, fiind cînd pumnal, cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămînt, deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

Misiunea “salvatoare” a lui Iisus

Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

Cine a fost Iisus?

Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi capacitatea socială a unora care pozează ca fiind creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.

Puterea politică şi creştinismul

Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?

Acest articol a fost trimis de un anonim semnat “Un Om”, sub forma de comentariu. Nu suntem responsabili de continutul acestui articol. Drepturile de autor ii apartin.

Scurta biografie

Marchizul a avut o viata scandalos de libertina, profitand in repetate randuri in castelul sau din Lacoste, de prostituate si de angajatii de ambele sexe. A avut chiar si o aventura cu sora sotiei sale, Anne-Prospere. Printre altele, a fost acuzat si de blasfemie, o crima foarte serioasa, la aceea vreme.
Printre primele scandaluri faimoase ale lui Sade, a fost cel din 1768. In scandal a fost implicata Rose Keller, despre care inca nu se stie daca era sau nu o prostituata. Marchizul fost acuzat ca ar fi sechestrat-o in castelul sau, unde ar fi abuzat de ea, atat sexual cat si fizic. Rose a reusit sa scape din castel. In aceasta perioada, soacra Marchizului, a obtinut o lettre de cachet (in care Sade era scos de sub jurisdictia legii din ordinul regelui) . Desi l-a salvat pe moment, acelasi tip de scrisoare urma sa aiba, mai tarziu, efecte dezastruoase asupra Marchizului.
Incepand cu 1763, Sade a trait in apropierea Parisului. Dupa ce cateva prostituate au inaintat plangeri impotriva lui, Sade a inceput sa fie supravegheat de politia locala, care a tinut o evidenta escapadelor sale. Dupa cateva perioade scurte de detentie, Sade a fost exilat in castelul sau din Lacoste, in 1768.
Un alt incident a avut loc in Marsilia, in 1772. In acest incident, a fost acuzat de intoxicare non-letala a prostituatelor cu un asa-zis afrodisiac spaniol si de sodomie cu servitorul sau Latour. In acel an, ambii barbati au fost condamnati la moarte in absentia pentru faptele de mai sus. Ei au fugit in Italia, unde Sade a luat-o si pe sora sotiei lui cu ei. Datorita acestui fapt, soacra sa a obtinut din nou de la rege, o lettre de cachet, dar de data asta a cerut intemnitarea fara proces sau drept de apel a Marchizului.
Pe la sfarsitul anului 1772, Sade si Latour au fost capturati si inchisi in Fortareata Miolans,  dar au reusit sa evadeze 4 luni mai tarziu.

Sade s-a ascuns in Lacoste, unde i s-a alaturat si sotia sa, devenita complice al aventurilor sale. In Lacoste a angajat o serie noua de servitori, dar acestia se plangeau de abuzurile la care erau supusi si fugeau. Sade a fost fortat sa fuga in Italia, din nou. In aceasta perioada, a scris “Voyage d’Italie”, aceasta impreuna cu alte lucrari scrise in calatoriile sale, nu a fost tradusa niciodata in engleza.

In 1776 se intoarce in Lacoste, unde isi reia seria de angajari si abuzuri asupra servitorilor. Datorita acestor lucruri, in 1777, tatal uneia dintre fete, vine in Lacoste sa isi recupereze fiica, cu aceasta ocazie isi descarca arma in directia Marchizului, dar nu il nimereste.In acelasi an, Marchizul e inselat, e chemat urgent la capataiul mamei sale bolnave din Paris, care de fapt murise de ceva vreme. Aceasta masinatiune duce la arestarea lui si inchiderea sa in castelul Vincennes.
Desi reuseste sa evite pedeapsa cu moartea, el ramane inchis din ordinul regelui. Reuseste sa evadeze, dar e prins repede. Marchizul incepe sa scrie din nou si intalneste un coleg de breasla, Contele de Mirabeau, un alt scriitor erotic. Desi aveau acest lucru in comun, cei doi ajung sa se urasca reciproc.
In 1784 fortareata Vincennes e inchisa, iar Sade e transferat in Bastilia. Pe 2 iulie 1789, el a strigat de la fereastra celulei sale, catre multimea de afara: “Se ucid prizonieri aici!”, acest lucru a produs o mica revolta.
Doua zile mai tarziu a fost transferat la azilul de nebuni Charenton. Asedierea Bastiliei, preludiul Revolutiei Franceze, a avut loc pe 14 iulie.
In tot acest timp a lucrat la magnum opus-ul sau “Les 120 Journées de Sodome”. A fost eliberat din Charenton in 1790, dupa ce noul guvern a abolit notiunea de “lettre de cachet”. Sotia sa a obtinut divortul, la scurt timp dupa punerea sa in libertate.

In perioada cuprinsa intre 1790 si 1801, Sade a publicat o parte din scrierile sale sub protectia anonimatului, a intrat in politica si a devenit obez si aproape falit.
In 1801 Napoleon Bonaparte a ordonat arestarea celui care a scris cartile “Justine” si “Juliette”. Sade a fost arestat si inchis fara proces, a fost initial dus la Sainte- Pelagie, dar in urma acuzatiilor de seducere a celorlalti prizonieri, a fost mutat in fortareata Bicetre.
Datorita interventiei familiei sale, a fost declarat nebun si transferat in azilul de nebuni Charenton. Directorul acestei institutii, Abatele de Coulmier, i-a permis sa puna in scena, cu ajutorul celorlalti pacienti, cateva din nuvelele sale. Aceste puneri in scena au fost prezentate publicului parizian. Coulmier si noua sa abordare a psihoterapiei a intampinat multa opozitie. In 1809, politia ordona mutarea lui Sade in carcera si ii interzic accesul la hartie si instrumente de scris, iar in 1813 guvernul il obliga pe Coulmier sa anuleze toate spectacolele de teatru.
Sade incepe o noua aventura, seduce pe fiica de 13 ani al unuia dintre angajatii de la Charenton, Madeleine Leclerc. Relatia a durat aproape 4 ani, pana la moartea lui Sade. In testamentul sau a lasat dispozitii clare in care se opunea oricarei incercari de deschidere a corpului sau, si mai cerea ca timp de 48 de ore de la moartea sa, cadavrul sau sa ramana in celula in care a murit, abia apoi sa fie ingropat. Un pic mai tarziu, craniul sau a fost luat pentru studii frenologice. Fiul sau a ars toate manuscrisele nepublicate, inclusiv “Les Journées de Florbelle”, o lucrare imensa multi-volum.

De Sade in societatea si cultura moderna

Numele familiei De Sade a fost aparat de abia in secolul 20 de catre Xavier de Sade, datorita interesului sau pentru operele Marchizului. Pana in 1948, Xavier a stiut foarte putine despre stramosul sau si operele sale, deoarece cea mai mare parte a lor au ramas nepublicate si necitite pe teritoriul Frantei pana in 1960. In aceasta perioada, Xavier a gasit o lada care continea jurnalele, scrisorile, manuscrisele si diverse documente legale care au apartinut Marchizului. Xavier a permis biografului Gilbert Lely sa publice aceste documente, intre anii 1948-1960.
In prezent, Xavier si familia sa, detin drepturile de autor asupra operei Marchizului, au obtinut aceste drepturi printr-o manevra legala dubioasa, deoarece Marchizul de Sade a murit cu aproape doua secole in urma, deci dreptul sau de autor a expirat.

Exista multe referinte in cultura populara despre Marchizul de Sade, inclusiv biografii si lucrari fictionale. Numele sau e folosit in diverse moduri pentru a evoca violenta sexuala, licentiozitatea si libertatea de exprimare. In cultura moderna, operele sale sunt privite drept o analiza  a felului in care puterea si economia functioneaza, dar si ca literatura erotica. Cuvintele sale explicite au constituit arma perfecta pentru societatea elitista corupta si valorile sale ipocrite, datorita carora a fost inchis.
Sade a devenit simbolul luptei artistului cu cenzura.

“Justine” a fost si e cea mai faimoasa lucrare a lui Sade, in ea se descriu peripetiile sexuale ale unei tinere fete. Sade scris o prima versiune pe vremea cand era inchis in Bastilia, definitivand-o in libertate. In filozofia lui Sade, Dumnezeu e rau, iar nedreptatile suferite de Justine sunt rezultatul negarii acestui lucru. Insusi Sade a declarat ca Justine e o carte “capabila sa il corupa si pe Diavol” si a negat ca el ar fi scriitorul. Conform lui D. J. Enright, filozofia lui Sade era foarte simpla: “daca savurezi raul, inseamna ca Natura a dorit sa fii rau, deci ar fi o rautate din partea ta, sa incerci sa fii bun”. Unii scriitori din secolul IX, au fost inspirati de ideea lui Sade, conform careia omul ar trebui sa se lase in voia instinctelor sale.

Sade s-a folosit de o multitudine de mijloace pornografice, care au dat nastere la lucrari provocatoare, pentru a subjuga valorile morale dominante a timpului sau,  iar acest lucru a inspirat multi artisti din diverse domenii. Cruzimile descrise in operele sale au dat nastere conceptului de sadism. Dar lucrarile lui Sade, sunt tinute in viata de artistii si intelectualii zilelor noastre, datorita faptului ca denota o filozofie a individualismului dus la extrem,  o filozofie care s-a transformat in realitate datorita liberalismului economic din secolele urmatoare.

Autor: Menssana

Pseudostiinta-definitie si caracteristici

Pseudostiinta consta dintr-un anumit volum de cunostinte, metodologii si/sau practici care încearca în mod eronat, deliberat sau prin ignoranta, sa treaca drept stiintifice .
Standardele pentru determinarea unui volum de cunostinte, metodologii sau practici drept nestiintifice includ lipsa de rezultate experimentale, nefalsificabilitate, neaplicarea metodei stiintifice sau a principiului parcimoniei (cunoscut si ca Briciul lui Occam sau Lama lui Occam).
Se considera adesea de catre unii comentatori ai fenomenului pseudostiintific ca unele forme ale pseudostiintelor nu sunt decît o distractie nevinovata. Altii, asa cum sunt Richard Dawkins si Carl Sagan considera ca toate formele de pseudostiinta sunt daunatoare, chiar daca nu ofera un pericol imediat pentru adepti.
Promovarea pseudostiintelor se face din diverse motive, de la simpla ignoranta sau naivitate referitoare la natura stiintei si a metodei stiintifice, mergând pîna la frauda deliberata realizata în scopuri financiare sau politice.

Clasificarea pseudostiintelor

Pseudostiintele pot fi identicate prin prezenta uneia din urmatoarele caracteristici:
-prezentarea de afirmatii si teorii fara legatura cu rezultatele experimentale obtinute;
-prezentarea de afirmatii care nu pot fi verificate sau dovedite false, violând falsificabilitatea;
-prezentarea de afirmatii care contrazic rezultatele experimentale cunoscute;
-neoferirea posibilitatii experimentale de a obtine rezultate reproductibile;
-evitarea revizuirii rezultatelor de mediul academic înaintea publicarii lor, numita stiinta prin conferinta de presa
-afirmarea ca o teorie prezice ceva desi nu o face;
-afirmarea ca o teorie prezice ceva care nu se confirma în practica;
-violarea principiului parcimoniei, principiul euristic care cere alegerea explicatiei care solicita un minimum de presupuneri aditionale atunci când sunt posibile mai multe explicatii viabile;
-lipsa de progres spre obtinerea de noi probe ale afirmatiilor facute.

Pseudostiinta se distinge de revelatie, teologie sau spiritualitate prin pretentia de a folosi mijloace “stiintifice”. Sistemele de idei care se bazeaza pe cunostinte “divine” sau “inspirate” nu sunt considerate pseudostiinta daca acestea nu pretind ele însele ca ar fi stiintifice sau nu încerca sa modifice bazele stiintei. De asemenea colectiile de informatii practice care nu se pretind a fi stiintifice nu sunt considerate pseudostiinta.

Ivan Kelly a publicat multe articole critice despre astrologie, el crede ca astrologia:
“…nu are relevanta pentru intelegerea propriei persoane sau a locului nostru in Univers. Sustinatorii moderni ai astrologiei nu pot argumenta legatura dintre asociatiile astrologice si evenimentele terestre, nu au o explicatie plauzibila pentru afirmatiile lor si nu au adus nici o contributie cu valoare cognitiva, in nici un camp al stiintelor sociale…”

Chiar si asa, astrologia are milioane de de “credinciosi” si a supravietuit mii de ani. Caldeenii si asirienii antici se ocupau cu divinatia astrologica, acum vreo 3000 de ani. Prin 450 B.C.E. babilonienii au creeat zodiacul cu 12 semne, dar grecii (din perioada lui Alexandru Cel Mare pana in perioada cuceririi lor de catre romani) au fost cei care au furnizat primele notiuni fundamentale de astrologie moderna.
Raspandirea astrologiei a fost oprita de cresterea popularitatii crestinismului, care punea accentul pe interventia divina si liber arbitru. In timpul Renasterii, astrologia si-a recapatat popularitatea, in parte datorita interesului pentru stiinta si astronomie. Teologii crestini erau impotriva ei, iar in 1585 Papa Sixtus al V-lea a condamnat-o. In acelasi timp, lucarile lui Kepler si a altora, au subminat principiile astrologiei. Popularitatea si longevitatea astrologiei sunt, bineinteles, irelevante pentru adevarul continut de astrologie, in oricare dintre formele sale.

Cea mai populara forma de astrologie traditonala vestica e cea a soarelui, de genul horoscoapelor gasite in majoritatea ziarelor. Horoscopul e o prognoza astrologica. Acest termen e folosit si pentru a descrie harta zodiacului din momentul nasterii cuiva. Zodiacul e impartit in 12 zone ceresti, fiecare zona poarta denumirea constelatiei din cadrul ei (Taur, Leu, Pesti, etc.). Traseele aparente ale soarelui, lunii si a celorlalte planete sunt incorporate in zodiac. Din cauza schimbarii de directie a echinoctiilor, punctele de echinoctiu si solstitiu s-au mutat cu aproape 30 de grade in ultimii 30 de ani. Prin urmare, constelatiile zodiacale, care si-au primit numele in timpuri stravechi, nu mai corespund cu segmentele de zodiac reprezentate de semnele lor.
De asemenea ar trebui sa existe 13 semne zodiacale, in loc de 12.
Procesiunea echinoctiilor e cauzata de faptul ca axa de rotatie (care produce ciclul zi-noapte) si axa de revolutie a pamantului in jurul soarelui (care marcheaza terminarea anului) nu sunt paralele. Intre ele exista o diferenta de 23 1/2 grade, care le impiedica sa se alinieze, adica axa de rotatie a pamantului e inclinata. Aceasta inclinatie e raspunzatoarea de producerea anotimpurilor, un lucru inteles de Ptolemeu, dar care ramane de neconceput pentru alte persoane din vremea noastra. Ptolemeu a inteles ca axa de rotatie a pamantului era un cerc cu raza de 23 1/2 grade si cu o perioada de 26.000 de ani. A dedus aceste lucruri prin comparatia facuta cu insemnarile facute de sumerieni cu 2.000 de ani inaintea sa. El nu a inteles forta din spatele acestei miscari, dar a inteles miscarea.
Soarele e raspunzator de procesiunea echinoctiilor, luna are si ea o mica contributie, dar soarele e cauza principala, de aceea semnele zodiacale antice nu mai coorespund cu pozitia actuala a soarelui
O modalitate simpla de separare a semnelor zodiacale ar fi impartirea in “felii” de 30 de grade, asa cum a facut Ptolemeu, dar mentinand centrarea “feliilor” pe tiparele astrologice. Aceasta metoda ar apropia durata semnelor astrologice de 30 de zile si ar elimina cel de al 13-lea semn (Ophiuchus), dar semnele moderne tot s-ar diferentia de cele antice, printr-un semn zodiacal.

Astrologii traditionali vestici se impart in astrologi tropicali si siderali. Anul tropical sau solar, e masurat in functie de soare si e reprezentat de perioada de timp dintre echinoctiile vernale succesive (365 de zile, 5 h, 48 m si 46 s). anul sideral e perioada de timp necesara unei orbite complete a pamantului in jurul soarelui (365 zile, 6 h, 9 m, 9.5 s). Anul sideral e mai lung decat cel tropical in cauza procesiunii echinoctiilor.
Astrologia siderala foloseste constelatiile actuale in care soarele se afla in momentul nasterii, drept principiu de baza, astrologia tropicala foloseste sectorul de 30 de grade din zodiac ca principiu de baza. Astrologia siderala e practicata de o minoritate de astrologi si isi bazeaza prognozele pe constelatiile apropiate de soare in momentul nasterii.
Astrologia tropicala e cea mai populara forma si isi bazeaza predictiile pe o perioada din an, in care sunt facute, ignorand de regula pozitia soarelui si a constelatiilor. Are la baza lucrarile lui Ptolemeu.

Ptolemeu a avut la dispozitie Biblioteca din Alexandria, a fost autorul a doua lucrari importante care au devenit fundatia teoriilor astronomice si astrologice pentru urmatorii 1500 de ani. Textul astrologic este cunoscut sub numele de Tetrabiblos (cunoscut si ca Quadrapartitium sau Cele Patru Carti) si continea suma cunostintelor astrologice grecesti si mesopotamiene. Printre altele a ajutat la investirea zodiacului tropical drept zodiac vestic.Deoarece Ptolemeu a zis ca zodiacul ar trebui sa fie legat de anotimpuri, ci nu de constelatii.

Conform unora dintre astrologi, datele existente sprijina ipoteza conform careia exista o relatie intre corpurile ceresti si evenimentele umane. Cum ar fi relatia dintre semnele astrologice si atletism. Chiar si o corelatie importanta, din punct de vedere statistic, intre x si y, nu reprezinta o conditie suficienta pentru a crede in legatura cauzala dintre ele, cu atat mai putin sa credem ca x e cauzat de y. Corelarea nu dovedeste cauzalitatea, dar e extrem de atractiva pentru cei care apara astrologia.

Lungimea duratei menstruatiei la o femeie corespunde cu fazele lunii si campurile gravitationale ale soarelui si lunii sunt suficient de puternice pentru a cauza mareele de pe pamant. Daca luna poate afecta mareele, atunci inseamna ca poate afecta si o persoana, nu? Dar in ce fel sunt mareele analoage unei persoane? Ni se aminteste ca viata umana a inceput in marea amniotica, iar corpul uman contine 70% apa. Daca scoicile isi inchid si deschid valvele in functie de maree, care e influentata de fortele electromagnetice si gravitationale a lunii si a soarelui, iar oamenii contin multa apa, nu e evident ca luna influenteaza si oamenii? Poate ca e evident pentru unii, dar dovezile care sa vina in sprijinul acestor efecte lunare, nu exista.

Astrologii emfazeaza importanta pozitiei corpurilor celeste in momentul nasterii. Dar nasterea, ca proces, nu este instantanee. Nu exista un moment anume, un moment unic, in care o persoana e nascuta. Faptul ca undeva, cineva noteaza data si ora nasterii e total irelevant. Cand se naste omul? Cand se rupe apa? Cand are loc prima dilatare? Atunci cand iese la lumina primul fir de par sau un degetel? Atunci cand e taiat cordonul ombilical? Cand are loc prima respiratie? Sau atunci cand doctorul sau asistenta se uita la ceas si noteaza ora nasterii?

De ce sunt mai importante conditiile initiale, pentru personalitatea si caracterul cuiva, decat conditiile care urmeaza? De ce este mai important momentul nasterii decat momentul conceptiei? De ce nu se tine de cont de influenta majora a corpului celest cel mai apropiat de noi, planeta Pamant, si se tine cont de corpurile aflate foarte departe de noi, a caror influenta ar trebui sa fie anulata oricum de catre cea a Pamantului?

Nimeni nu spune ca pentru a intelege efectele lunii asupra mareelor sau cartofilor, trebuie sa intelegem conditiile initiale a Singularitatii de dinainte de Big Bang, sau pozitia stelelor si a planetelor atunci cand acel cartof a a fost cules. Daca vrei sa stii cand va fi refluxul de maine, nu trebuie sa stii care a fost pozitia lunii deasupra primului ocean format pe pamant sau daca oceanul a aparut inaintea lunii sau vice-versa. Conditiile initiale sunt mai putin importante decat cele prezente daca vrem sa intelegem efectele asupra raurilor sau legumelor. Daca e adevarat pentru maree si legume, de ce nu ar fi adevarat si pentru oameni?

Cei care apara astrologia sustin precizia horoscoapelor profesionale. Astrologia “functioneaza”, dar ce inseamna asta?
In general, asta inseamna ca exista o multime de clienti satisfacuti si ca un astrolog poate manipula orice eveniment pentru a fi incadrat intr-un grafic.
Astrologia nu poate face prognoze exacte despre oameni sau evenimente umane. Exista multi oameni multumiti de astrologul lor si de horoscopul lor exact sau de sfaturile date de astrolog. Dar aceste lucruri nu constituie argumente, ci doar ne demonstreaza efectul Forer si cel al gandirii selective, care elimina lucrurile care i-ar putea infirma credinta.
Toate lucrurile care apar in horoscoape sunt vagi si se potrivesc unui numar foarte mare de oameni.

Sursa Descopera.org

Cultul.
Termenul de “cult” se refera la gruparile religioase neconventionale, desi uneori e folosit in indicarea grupurilor non-religioase care au in comun cu alte culturi religioase, mai multe aspecte importante. Desi am fi inclinati sa credem ca orice grupare de oameni, care sunt uniti printr-o ideologie comuna, ar putea capata statutul de cult, gresim.

Acest termen descrie cel mai bine gruparile de genul Bisericii Scientologice, Ordinul Templului Solar (74 de sinucideri in 1984) , Poarta Raiului (39 de sinucideri in 1997) , Raelienii, Urantienii, adeptii lui Sathya Sai Baba sau Prem Rawat sau acel grup care l-a urmat pe Jim Jones, in Guyana, unde peste 900 din adeptii sai s-au sinucis in grup, in 1978.

Idei de cult esentiale:

-adeptul vede situatia drept NOI (credinciosii) versus EI (necredinciosii), asta implicand alienarea totala fata de EI.
-tehnici de indoctrinare subtile, dar intense, folosite pentru a recruta si subjuga membrii.
-liderul carismatic.

Cultismul implica credinta ca tot ce e in exterior sau provine din exteriorul cultului e rau si amenintator; in interiorul cultului fiind singura sansa de salvare si mantuire, acestea numai cu ajutorul liderului, bineinteles.
Tehnicile de indoctrinare variaza, de la cult la cult:
-expunere prelungita la stres si oboseala, izolare, presiune si tensiune sociala, auto-critica excesiva si umilire, teama, anxietate si paranoia, controlul asupra informatiilor, atribuirea unor obligatii cu mult peste puterile sau responsabilitatile membrului si folosirea auto-hipnozei pentru a induce experientele “spirituale”.

Exista si o parte pozitiva a culturilor, membrul obtine iubire, un sentimente de apartenenta sau a un scop special, se simte protejat, eliberat de raul din aceasta lume, etc. Daca culturile nu ar fi axate pe satisfacerea acelor nevoi, pe care viata din afara cultului nu le poate satisface complet, culturile ar inceta sa existe.

Membrii de cult.

O prejudecata des intalnita in privinta cultistilor e ca fie sunt nebuni, fie sunt “spalati” pe creier. Nu exista dovezi concrete care sa sustina acest tip de afirmatie. In general, afirmatia aceasta se bazeaza pe ideea subiectiva ca nici un om normal nu ar crede in lucrurile in care cred membrii cultului.
De exemplu, cei 39 de membri ai Portii Raiului credeau ca sufletele lor vor fi preluate de o nava spatiala, care ii va duce la urmatorul “nivel”. Ei credeau ca liderul lor, Marshall Applewhite, era Hristos si urma sa ia cu el pe cei putini, dar alesi, pentru o viata mult mai buna, traita pe undeva prin spatiul cosmic, poate sa lucreze si sa traiasca pe o nava spatiala, asa cum se face in serialul T.V. despre nava Enteprise. Tot la bordul navei urmau sa primeasca corpuri noi, asexuate, fara par sau dinti, dar cu ochi si urechi vestigiale. Pentru multi oameni, acest set de credinte era echivalent cu nebunia. Pentru cei din afara cultului, e de neconceput ideea ca cineva ar accepta aceste credinte puerile.
Dar daca privim mai de aproape, credintele celor din Parta Raiului sau din Biserica Scientologica, nu difera prea mult fata de cele ale miliardelor de oameni “normali”: iad si rai, ingeri si Satana, zei crucificati, invieri, reincarnari, mesia, trinitati, etc.

Dupa cum vedeti, citatul de la inceputul articolului, e cat se poate de adevarat.
O iluzie e numita boala mentala atunci cand e impartasita de un individ, impartasita de cativa devine cult, impartasita de multi devine religie.

E adevarat ca liderii de cult sau fondatorii de religii, dau uneori semne de boli mentale, cum ar fi deziluzii de grandoare sau aud voci “divine”. Dar asta nu inseamna ca si adeptii lor sunt la fel. Unii dintre ei chiar au probleme serioase, dar nu toti. Liderul de cult trebuie sa fie foarte atractiv pentru cei pe care vrea sa ii converteasca. Majoritatea liderilor de cult trebuie sa satisfaca o nevoie fundamentala, de regula pe cea de a avea pe cineva in care sa te increzi total, de care sa depinzi, cineva care sa de-a sens si directie vietii tale, care sa iti asigure un scop si o esenta. Viata de grup din cadrul cultului are acelasi rol.
Membrii culturilor sunt inselati si manipulati, putem zice asta fara nici o urma de indoiala. Tactici severe de control sunt folosite pentru a tine “oaia” in “turma”, una din ele e intreruperea legaturii cu lumea externa, cu familia, cu prietenii, cu evenimentele exterioare, etc. Dogmele cultului sunt “intarite” de grup prin repetarea lor la nesfarsit. Toate aceste lucruri culminand cu inocularea paranoiei (nimeni nu scapa nepedepsit, ochiul divin urmareste tot).
Izolarea, “intarirea” principiilor de grup si inocularea paranoiei sunt principii folosite de unii parinti asupra copiilor lor, de unii lideri politici asupra cetatenilor lor, chiar si de unii terapeuti asupra pacientilor lor.
Cu alte cuvinte, controlul oamenilor prin aceste mijloace, nu se face doar in cadrul culturilor. Trebuie luata in calcul si posibilitatea ca cel care aplica aceste metode, chiar iubeste partenerul, copilul, cetateanul, etc. chiar crede ca ceea ce face e corect si ca cei din exterior, pur si simplu nu inteleg ce face el.
In timp, membrii culturilor devin paranoici si ajung sa creada ca guvernul, familia si fostii prieteni nu sunt de incredere. Devin tot mai izolati si entuziasmati in legatura cu credinta lor care ii va salva, atat pe ei cat si pe altii. Unii incep sa stranga adevarate arsenale pentru a face fata Apocalipsei ce va veni. Altii se ofera complet salvatorului lor, atat cu corpul cat si cu mintea, fiind in stare sa se sinucida sau sa ucida pentru el. Pentru cei din afara grupului, viata acestor oameni nu are nici un sens sau vreo insemnatate pe care ei sa o poate intelege, dar asta nu inseamna ca membrii cultului sunt nebuni, lunatici, idioti sau zombi.

Conceptul liberului arbitru

Conceptul liberului arbitru si-a facut intrarea in filozofia vestica prin intermediul intrebarilor metafizice legate de responsabilitatea omului fata de moralitatea comportamentului sau.
In traditia crestina, liberul arbitru e vazut ca un atribut al sufletului sau al mintii, care se afla in afara lumii materiale si a legilor care o guverneaza. De aceea, pentru majoritate, materialismul implica o negare a liberului arbitru.

Determinism si liberul arbitru

Conceptiile moderne despre determinism si liber arbitru, nu se exclud reciproc. Aceste conceptii au aparut prin argumentari diferite, cum ar fi cele a lui Thomas Hobbes ( Leviathan, XXI ). Dumnezeu e cauza suprema a tuturor actiunilor, argumenteaza Hobbes, dar cata vreme o persoana nu e fortata fizic sa actioneze, actiunea e libera. Hobbes a preferat o abordare de tipul libertate vs. necesitate, decat liber arbitru vs. arbitru determinat exterior.
Seria de cauze care duc la aruncarea unei persoane de pe o stanca, de catre vant, au ca rezultat un eveniment care reprezinta efectul necesar al seriei de cauze. O persoana care sare de pe o stanca are de asemenea o serie de cauze care preceda evenimentul, dar daca persoana a sarit fara o cauza materiala imediata, atunci a infaptuit un act liber.

Hobbes incearca sa reconcilieze materialismul, determinismul si liberul arbitru, dar nu reuseste. Incercare sa de a arata ca materialismul si determinismul nu neaga libertatea metafizica, ignora problema cauzelor determinismului intern. E putin probabil ca un materialist modern sa fie de acord cu faptul ca, indiferent de starea neuro-chimica a unei persoane, daca aceasta nu e impinsa sau aruncata de pe o stanca, ci sare, crezand ca poate zbura, aceasta savarseste un act liber.
O abordare mai moderna, care nu contrazice materialismul si liberul arbitru, ar fi dezbatuta in termeni neurologici.

Responsabilitatea

Problema principala din aceasta dezbatere e problema responsabilitatii pentru actiunile proprii. Responsabilitatea presupune doi factori esentiali : control si intelegere. Filozofii crestini, cum ar fi Sf. Augustin si Sf. Aquinas, considera ca sugarii, copii si imbecilii, sunt lipsiti de control si intelegere, nu ca le-ar lipsi o anumita entitate metafizica necesara liberului arbitru. E absurd sa atribuim liberul arbitru sugarilor, copiilor si imbecililor. Libertarienii traditionali sustin ca de abia atunci cand copii, ajung la o anumita varsta, apare liberul arbitru. Pentru cei care nu detin capacitatea de a gandi matur si rational, liberul arbitru nu apare niciodata.

Toate conceptele noastre legate de lauda si imputare, pedeapsa si rasplata, depind de credinta noastra in responsabilitatea umana. O persoana care are un creier nedezvoltat sau care a fost traumatizat, nu poate fi facuta responsabila pentru actiunile sale, daca conditia sa nu ii permite sa le controleze sau sa le inteleaga. O persoana bolnava mental sau retardata sau un copil pot fi incapabili de a intelege natura actiunilor lor, desi sunt capabili de a isi controla actiunile. Incapabilitatea de a intelege natura propriei actiuni, absolva pe aceea persoana de responsabilitatea acelui act, daca nu si de cea a faptei. De exemplu, o persoana poate sari intentionat de pe o stanca, dar nu intentioneaza sa se sinucida. Poate ca el este cel responsabil de saritura, dar ar fi gresit sa spunem ca a vrut sa se sinucida, daca el credea ca putea sa zboare.

Din moment ce dezvoltarea creierului si afectiunile cerebrale, se produc treptat, in etape, tot la fel apare si controlul asupra gandurilor si actiunilor proprii. Intr-o extrema, avem o persoana care are un control limitat, daca nu chiar absent, asupra gandurilor si actiunilor sale, paradigma unei persoane careia ii lipseste liberul arbitru. Iar in cealalta extrema, avem o persoana care detine un control super-uman asupra gandurilor si actiunilor sale, paradigma unei persoane care e libera, in sensul metafizic al libertatii.
Argumentarea conform careia pentru a fi cu adevarat liber, cineva trebuie sa nu se supuna legii cauza – efect e absurda si inutila. E absurda deoarece cere ca actele libere sa fie fara cauza. Din acest punct de vedere, singura persoana libera e cea care nu stie care o sa fie urmatorul ei gand sau actiune. O asemenea persoana nu are cum sa fie libera.

In prezent, cei care dezbat subiectul responsabilitatii umane, prefera sa se concentreze asupra controlului actiunilor si gandurilor, decat asupra unei prezente metafizice sau a absentei unei entitati non-fizice cu liber arbitru. Determinismul e compatibil cu liber arbitru, desi termenul ar trebui abandonat pentru a arata ca adevarata problema e capacitatea de a controla propriile ganduri si actiuni. Aceasta capacitate e independenta de materialism sau dualism. Anumite conditii neuro-fizice si neuro-chimice trebuiesc indeplinite pentru ca cineva sa se bucure de aceea asa-zisa libertate de care specia noastra e capabila. O intelegere mai buna a acestei probleme nu poate veni din partea filozofilor traditionali care dezbat liber arbitru vs. determinism. In viitor, neurologii vor furniza stiinta, neuro-filozofii vor furniza intelegerea.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

Controlul mental e reprezentat printr-o gama larga de tactici psihologice capabile de a slabi controlul individului asupra comportamentului, emotiilor si deciziilor sale. Exista numeroase controverse in privinta metodelor de obtinere a acestui lucru, acestea sunt in stransa legatura cu religia, politica, prizonierii de razboi, totalitarism, culturi, terorism, etc.

In cartea sa din 1961 “ Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of “Brainwashing” in China”, psihiatrul Robert Jay Lifton descrie 8 metode folosite pentru manipularea individului.

Recomandam vizionarea acestui clip:

1. Controlul milieu

-implica controlul total asupra informatiilor si mijloacelor de comunicatie, atat din mediul exterior cat si cel interior al individului, care are ca rezultat o izolare aproape totala de restul societatii.

http://www.youtube.com/watch?v=rD9bCdHqU3s

2. Manipularea mistica

-implica manipularea experientelor care apar in mod spontan, dar de fapt au fost planuite si orchestrate de catre grup sau de liderii sai, avand ca scop demonstrarea autoritatii divine, a evolutiei spirituale sau a unui dar sau talent special care ii permite liderului sa reinterpreteze evenimentele, legile si experientele dupa bunul sau plac.
Sectele procedeaza asemanator alcatuind adevarate scenarii, cu scopul de a convinge grupul de nocivitatea unui anumit comportament sau convingeri, dand nastere la o comunitate de sentimente, la o coeziune interna, care poate imbraca forma unei eliberari de energie colectiva. In acest mod, pe nesimtite o intreaga colectivitate este transformata in sensul dorit de lideri si, chiar daca la suprafata totul pare normal, sechele psihice nu sunt deloc neglijabile, ele sedimentandu-se si putand invada realul oricand. Aceasta transformare nu are doar aspecte negative, ci poate constitui liantul care solidifica un anumit grup.

http://www.youtube.com/watch?v=FkfriUZkECQ

3. Puritatea ca cerinta primordiala

- implica impartirea lumii in alb si negru, membrii sunt presati permanent sa se conformeze ideologiei grupului si sa aspire la perfectiune. Drept mecanism de control se foloseste inocularea sentimentului de vina sau de vinovatie.

4. Confesiunea

-pacatele sunt definite de grup, iar confesiunea are loc in prezenta unui supraveghetor personal sau in mod public. Pacatele si atitudinile membrilor sunt discutate si exploatate de catre lideri.

5. Stiinta sacra

- doctrina sau ideologia unui grup care e considerata Adevar Suprem. Acest adevar nu poate fi gasit in afara grupului iar liderul, mesager al divinitatii, e dincolo de orice critica sau indoiala.

http://www.youtube.com/watch?v=UFBZ_uAbxS0

6. Incarcarea limbajului

- interpretarea sensului cuvintelor si frazelor de catre grup, astfel incat cei din exterior sa nu le inteleaga. Jargonul e compus din clisee care trebuie sa schimbe gandirea membrilor, conform celei de grup.

7. Doctrina mai presus de individ

-subordonarea experientelor personale celor sacre. Orice experienta contrarie trebuie interzisa sau reinterpretata pentru a corespunde ideologiei grupului.

http://www.youtube.com/watch?v=rCGP-0545EU&feature=related

Ideologiile de cult se bazeaza pe dihotomia interior-exterior si pe maniheismul bine-rau, intretinand la adept o frica continua de lume, discursul sectei alimentand si etaland contradictiile sociale. Confruntarea brusca cu realitatea poate provoca accese anxioase, care pot avea o mare anvergura, insotindu-se si de manifestari somatice. Astfel, medicii care au tratat copii care au supravietuit dramei de la Waco au constatat la acestia tulburari somatice masive, in special cardiace si intestinale, a caror evolutie a condus la ipoteza ca aveau cauze psihice. Manifestari asemanatoare s-au mai intalnit la persoane crescute exclusiv in mediul sectar, insa intr-un grad mai redus de gravitate.

Fobiile sunt indreptate intr-o diversitate de directii: persoane (in special reprezentanti ai institutiilor statului, psihiatri, clerici), institutii (armata, Biserica), manifestari culturale, practici medicale, diverse alimente, obiecte (in special noile produse ale tehnicii moderne, produse vestimentare). Aceste fobii se pot indrepta si impotriva unor etnii, rase, natiuni, insa acele grupuri care adopta asemenea atitudini se autoizoleaza si nu au prea mare importanta din punctul de vedere al impactului social.

http://www.youtube.com/watch?v=PbbUoVDTnzY&feature=related

8. Renuntarea la existenta

- grupul hotaraste cine are dreptul sa existe si cine nu. De regula cei din afara sunt pacatosii condamnati, de aceea trebuiesc convertiti la ideologia grupului.

Exista multe conceptii gresite despre controlul mental, printre acestea se numara :
- eforturile parintilor pentru educarea copiilor conform normelor sociale, morale si a standardelor personale.
- tehnicile de modificare a comportamentului, fie prin auto-disciplinare si autosugestie sau prin intermediul work-shop-urilor si a anumitor clinici.
- publicitatea si seductia sexuala.

http://www.youtube.com/watch?v=Al9GJifHC9s

- tratamentele dezumanizante si devalorizante a fiintei umane din folosite de ofiteri in armata sau in penitenciare, avand ca scop distrugerea individualitatii. Asta e valabil si pentru antrenorii si instructorii sportivi care ameninta, devalorizeaza, si care prin pedepse fizice sau prin exercitii fizice excesive, incearca sa distruga ego-ul si sa formeze spiritul de echipa si de identificare cu grupul.
- unele dintre tacticile de recrutare a miscarilor spirituale si religioase sau a grupurilor de potential uman New Age.
-victimele unei rapiri care sunt convertite sau dobandesc o relatie empatica cu rapitorii lor ( Sindromul Stockholm ).
- femeia care ramane alaturi de barbatul care abuzeaza de ea.
-mesajele subliminale din muzica, reclame sau casetele self-help.
-armele laser, radiatoarele isotropice, ultrasunete, generatoarele de puls electromagnetic non-nuclear sau emitatoarele de microunde de mare putere, toate acesta fiind folosite pentru a deruta sau a incapacita oamenii.
-tehnicile de “brain-washing” ( tortura, deprivare senzoriala, etc. ) folosite de chinezi in timpul razboiului din Coreea si faimosii zombie obtinuti in Voodo.

Multe dintre conceptiile gresite despre controlul mental, provin din fictiune. Un exemplu in acest sens, e filmul “Candidatul Manciurian”, care are ca subiect un asasin programat sa reactioneze la un stimul post-hipnotic, sa comita o crima si sa uite complet evenimentul. In alte lucrari de fictiune se folosesc droguri sau implanturi cerebrale, fiind deja cunoscut faptul ca stimularea creierului ( mecanica, electrica, chimica, etc. ) poate produce reactii corporale si schimbari de comportament.

http://www.youtube.com/watch?v=FKx1gLCQef8

Putem cauza niste efecte previzibile, cum ar fi uitarea unui eveniment sau inocularea unui sentiment sau a unei dorinte, dar nu putem face asta intr-o maniera non-invaziva si care sa ne permita un control aproape complet a acelei persoane.
In viitor poate o sa fie posibila implantarea unui dispozitiv care prin controlarea reactiilor chimice din creier, sa manipuleze gandurile si actiunile individului.
Dar avand in vedere nivelul actual al neuro-stiintelor acest lucru inca nu e posibil, desi doi neurologi de la Universitatea Emory, dr. Roy Bakay si dr. Philip Kennedy, au realizat un implant cerebral electronic, activat de ganduri, care permite miscarea unui cursor.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

De cand se practica eutanasia?

Popoarele nomade îsi abandonau batranii si bolnavii, care deveneau o povara în permanentele lor deplasari. De regula, ranitilor în razboaie li se dadea lovitura de gratie. Uneori, cei încercuiti, pentru a nu cadea vii în mainile dusmanilor, se omorau reciproc.
Asa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediati de romani la Masada.
Practici asemanatoare gasim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete îi invita pe copiii sai sa-i manance carnea. Apoi se urca într-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din familie îl omorau si îl mancau. Se practica uciderea batranilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas si Tupi din Brazilia, în Europa la stravechea populatie slava Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia asa-numita secta a “strangulatorilor”.
Se stie ca în Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII). Platon extindea aceasta practica la batranii grav bolnavi (Republica 460).
Epicur rezuma astfel curentul general de gandire al grecilor antici: “Noi suntem stapanii durerilor, stapani în a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stapani în a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place”.

La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat pana la împaratul Vallens (secolul al IV-lea). Stim cat de mult pretuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerata o moarte demna care permitea sa scapi de razbunarea dusmanilor sau de vreo alta umilire. Tacitus descrie în termeni elogiosi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit sa faca cunoscut ca Senatul din Marsilia pastra “otrava de stat”. Silius Italicus, care avea el însusi sa se sinucida, îi elogiaza pe altii care sunt gata sa grabeasca moartea batranilor, a ranitilor în razboi si a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forta, tineretea, frumusetea, vigoarea fizica, domnea repugnanta absoluta fata de batranete si de boala. Stoicii se mandreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanti: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tanar.
Scria Seneca: “Daca batranetea va ajunge sa-mi zdruncine judecata, daca ea nu îmi va lasa viata adevarata, ci doar existenta, voi iesi afara din aceasta locuinta ruinata si aducatoare de ruina”.

Dar nu toti aprobau acest punct de vedere.
Pitagora si mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei.
Hippocrate a inclus în faimosul sau juramant aceasta fraza: “Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui în a procura o otrava sau în a-mi da consimtamantul la asa ceva”.
Cicero scria în Visul lui Cicero: “Tu, Publius si toate persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care Dumnezeu v-a încredintat-o”.

Metoda eutanasiei se practica si de stat pentru diferite scopuri, asa cum este eutanasia sociala sau eugenica si in cazul condamnarii la moarte a unor detinuti. Valerius Maxim istoriseste ca in Masalia a existat un loc unde se pastra o bautura otravitoare pusa la dispozitia acelora care isi mo¬tivau, in fata batranilor orasului, dorinta de a muri linistiti, deoarece se considerau foarte tristi in aceasta viata.
In epoca romana, practicau eutanasia mai ales filosofii stoici, prin sinucidere, sustinand dreptul fiecarui individ sa aiba o moarte usoara. Astfel, Zenon s-a sugrumat, Cleante, Caton, Seneca si alti stoici s-au sinucis. Seeley observa la romani ca “uciderea copiilor practicata de un prieten al familiei a fost considerata o masura de economie inteleapta”.

Evul Mediu

In Evul mediu, eutanasia a fost considerata un pacat grav si sinuciderea era pedepsita ; dar cei care au fost turbati au fost sugrumati, ca sa-i elibereze din agonia infricosatoare in care se aflau.
Ideea eutanasiei, din motive umanitare, a fost impusa chiar din antichitate de Epictet, Seneca, Plinius cel Tanar si altii.
In vremuri mai noi, a gasit sustinatori infocati pe cei doi ganditori insemnati : Thomas Morus si Francis Bacon.

Primul este englezul filozof, politician si sociolog Thomas Morus (1478-1535), care, in romanul sau sociologic “Utopia”, se declara in favoarea eutanasiei, spunand ca este logic si necesar sa ajutam pe cei suferinzi de boli incurabile, punandu-si singuri capat vietii sau cu ajutorul altora, plecand din viata cu suferinte mai suportabile.

Dupa cativa ani aceasta idee a fost sustinuta si de filozoful si politicianul englez Francis Bacon (1561-1625), care este primul sustinator ca “medicii au obligatia sa foloseasca stiinta lor astfel incat cei muribunzi sa iasa din viata cat mai usor posibil si fara dureri. Bacon, in special, foloseste termenul de “eutanasia exterioara” cand este vorba de activitatile medicului, care privesc o moarte usoara, iar termenul de “eutanasia interioara”, cand este vorba sa caracterizeze pregatirea psihica a muribundului pentru infruntarea mortii”.

Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul “eutanasie” cu sensul de uciderea celui care este suferind.

Francisc Bacon (1561-1626) in cartea sa “Novum Organum”, introduce în limbajul modern cuvantul “eutanasie”. Nu încape îndoiala ca la Bacon, eutanasie nu înseamna uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul sa poata parasi calm si linistit aceasta viata.
Sfantul Tomas Morus (1478-1535) în care unii vor sa-l vada pe cel dintai sustinator al eutanasiei în timpurile moderne, in romanul sau filosofic, “Utopia”, dedica o pagina descrierii imaginarilor locuitori ai Insulei Utopia care practica uciderea bolnavilor incurabili, sfasiati de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind “un act de întelepciune”, mai mult “un act religios si sfant”.
Desigur ca aceasta afirmatie, avand în vedere genul literar în care este scrisa cartea, trebuie luata ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfant si un martir care si-a dat viata pentru credinta Bisericii nu ar fi putut sustine o învatatura condamnata de Biserica.

Religia  si eutanasia

Conform religiei, dreptul de ridicare a vietii omului, apartine exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, si nici o persoana nu are dreptul de a suprima viata alteia sau pe cea proprie. Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea inseamna ucidere sau sinucidere.
Totodata eutanasia incalca si “Drepturile omului”.
In articolul 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se spune ca “orice fiinta umana are dreptul la viata.” iar in Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale este accentuat faptul ca “moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat.” (artic. 2.1).

Eutanasia a fost legiferata in anul 1906. in stastul Ohio, SUA. Ulterior a fost practicata in Germania, unde Hitler a ordonat sa fie omorati copii nou-nascuti cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili si invalizii. Conform cercetarilor facute pe baza documentelor procesului de la Nurenberg, intre anii 1939-1941, au fost eliminate peste 70 de mii de vieti, considerate “existente fara valoare vitala’”. Pentru unele state eutanasia a devenit ceva normal in decursul anilor, si foarte multe persoane a decurs la aceasta metoda, in ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici.
Numai in anul 1995, in Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedati, iar in 1998 au fost inregistrate 2565 de decese folosind aceeasi metoda. Acest lucru se intampla deoarece Olanda este prima tara din lume in care eutanasia a fost legalizata.

Legalizarea eutanasiei in Olanda

In aprilie 2001, in cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe motive de “compasiune”. Drept conditii ale practicarii eutanasiei au fost stabilite urmatoarele:
a) Existenta unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile.
b) Aducerea la cunostinta pacientului a tuturor solutiilor alternative.
c) Formularea unei a doua opinii de catre specialisti.
d) Cererea eutanasiei de catre pacientul insusi, in deplinatatea facultatilor sale.
e) Interzicerea faptului ca propunerea sa vina din partea medicilor curanti.
Exemplul Olandei a fost urmat la numai un an de Belgia, iar in momentul de fata din ce in ce mai multe state se pregatesc sa recunoasca eutanasia drept o practica legala.

In marea majoritate a tarilor lumii, eutanasia este interzisa. De exemplu, in SUA, numai in statul Oregon este permisa, in Franta se face o distinctie intre doua feluri de eutanasie – si anume – activa, cand moartea survine conform interventiei medicilor, considerat omor premeditat, si pasiva – prin abtinerea terapeutica de la tratament, in alte cuvinte, neacordarea asistentei medicale. In Suedia doar in cazuri exceptionale, medicilor le este permis sa deconecteze aparatele care mentin bolnavul inca in viata. In Marea Britanie eutanasia este interzisa in momentul de fata. Doar anii 1993 si 1994 sunt considerati o exceptie, cand medicii aveau dreptul sa deconecteze de la aparate doar pacientii incurabili.

In statele in care eutanasie se practica, rolul medicilor este foarte important , deoarece ei hotarasc sau nu soarta bolnavului. Ei sunt datori sa se convinga ca bolnavul are dureri insuportabile, nu mai are nici o sansa de supravietuire si ca doreste sa moara. Insa aceasta hotarare, se ia numai dupa ce un al doilea medic este de aceeasi parere.
Insa numai dupa varsta de 16 ani, se poate hotara eutanasia in cazul unui copil, deoarece aceasta este considerata varsta, la care un copil este capabil sa inteleaga consecintele asumarii unui astfel de act.
A trebuit sa asteptam nazismul pentru a vedea eutanasia pusa în practica într-o maniera organizata. E primul program politic de eliminare a unor vieti considerate lipsite de valoare vitala. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist; trebuiau suprimate gurile inutile si trebuia redresata economia germana afectata de razboi. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, între 1939 si 1941, nazistii ar fi eliminat 70.000 de vieti omenesti.

Eutanasie sau exterminare?

De fapt, ce au facut nazistii n-a fost o eutanasie propriu-zisa, ci o simpla exterminare. Eutanasia înseamna “moarte dulce”; nazistii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare sa aiba parte de o moarte dulce. Primele încercari de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea in tari industrializate: Anglia, Statele Unite si Germania. Si s-au creat asociatii de lupta în acest sens. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociatia Medicala Americana cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculosii gravi si pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania si un altul în statele americane Ohio si Jawa.

În 1922 sovieticii au decis sa nu mai pedepseasca delictul de eutanasie, dar si-au retras îndata decizia. Desi dupa anii ’30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.
Lupta s-a reluat dupa razboi. În anul 1946, 379 de pastori protestanti si rabini au adresat legislatorilor statului New York o petitie în care invocau în favoarea eutanasiei “drepturile individului”. Dar nici aceste încercari nu au avut succes.

Crestinismul respinge eutanasia

In anii ’60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea “mortii din mila”, tribunalele au început sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila, cunoscandu-se faptul ca legislatiile sunt nevoite în cele din urma sa aprobe o practica deja existenta. Tot asa se obtinuse putin mai înainte si legalizarea avortului.
Cateva fragmente din documentul despre eutanasie redactat de Comisia Nationala pentru Bioetica sa aprobat saptamana trecuta de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe.
“Viata omeneasca (atat în sens crestin si duhovnicesc, cat si în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu. Pentru ca ea vine de la Dumnezeu, stapanul ei absolut este Dumnezeu însusi. Viata umana este o realitate irepetabila, de aceea ea trebuie aparata si îngrijita în orice moment s-ar gasi purtatorul acesteia. Fiind creata de Dumnezeu, viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie ca se va manifesta în mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intram în si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizeaza însa între intrarea si iesirea ei în/din istorie”.

“Crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar încerca sa-si ridice viata. Societatea general-umana evalueaza însa, fara a tine cont totdeauna de valorile crestine promovate de Biserica. Asa se explica faptul ca, alaturi de punctul de vedere crestin cu privire la respectul fata de viata si de purtatorul acesteia, au existat si s-au dezvoltat si alte atitudini fata de viata umana, încat a aparut o adevarata cultura a mortii. [...] Eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei. Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Cristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin înseamna a participa la viata în Cristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Cristos, prin suferinta ta, participi într-un anume fel la suferinta si patimile lui Cristos. Mantuitorul Cristos nu a asumat suferinta în mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care însa nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Cristos a avut sens – Învierea – si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare, cand va fi raportata la Cristos.”
“Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru ca, în ultima instanta, aceasta înseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza, medicul (valorificand vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii. În cazul în care sfarsitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfarsit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta în curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana în clipa cand se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramana rezultatul unui proces natural si, pe cat posibil, în deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si în special scopul medicilor este de a fi în slujba vietii pana la capatul acesteia; or omul traieste chiar si atunci cand se afla în stadiul terminal al vietii fizice.”
“În cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor în vederea usurarii durerii provocata de boala: în primul rand a celor de natura spirituala, întelegandu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar în al doilea rand, de natura medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzatoare si a tratamentelor paleative. Eutanasia nu poate avea justificare nici medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a încalcat menirea si comite un pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu privire la sensul vietii. Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta creata. Atunci cand survine în viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împaratia vesnica a lui Dumnezeu `unde nu este durere, nici întristare, nici suspin`.”
La sfarsitul secolului al XIX-lea, chestiunea eutanasiei a capatat un caracter de masa, incepand sa fie un subiect mai extins in discutii si cu o abordare publica. Probabil, prima discutie publica, in ceea ce priveste chestiunea eutanasiei, este considerata, in Anglia, facuta prin intermediul presei, dupa publicarea in februarie 1973 a articolului din “Forthightly Review” in favoarea “eutanasiei”; “The New Cure for Incurables”.
Multi au sustinut ca grabirea mortii unui individ, care dupa parerea medicilor,este condamnat sa moara, reprezinta o eliberare atat pentru cel bolnav, cat si pentru cei ai sai.
Dar nu trebuie sa uitam ca progresul rapid al stiintei si mai ales al medicinei, care a reusit sa diminueze in totalitate sau partial bolile nevindecabile sau mortale, care in timpurile trecute erau periculoase pentru omenire. Ca exemplu,ne referim la insulina, pentru cei diabetici, din care se vindeca nenumarati bolnavi, care erau, in anii precedenti, condamnati la moarte. De asemenea, nu rare sunt cazurile de insanatosire a bolnavilor nevindecabili pe care stiinta nu le poate explica in mod logic.
Astfel deducem ca nu avem dreptul sa practicam eutanasia, luand viata unui om, lucru pe care numai Dumnezeu il poate face ca Creator si Domn al ei, iar omul nu trebuie sa intervina in operele Sale. Sociologi si juristi sustin ca legalizarea eutanasiei poate deveni o arma periculoasa in mainile criminalilor, ridicand astfel procentul criminalitatii, deoarece va fi folosit de multi inconstienti, in interesul si castigul lor. Astfel, nefiind usor sa se constate daca se face din motive omenesti sau din motive economice si de interese testamentare sau din motive politice. De asemenea, nu va fi posibil sa se observe daca se face cu voia silita sau nesilita a bolnavului. In acest caz avem eutanasia numita sociala sau eugenica. Prin notiunea de eutanasie sociala sau eugenica se face cunoscut, mai ales “vigurozitatii societatii, in general, scutirea acesteia de cei caracterizati ca “povara a societatii”, redusi mintal, invalizi si neputinciosi, incapabili totalmente pentru munca”.

Aceasta notiune “eugenica” a fost consacrata prima data (1869) de antropologul englez Sir Francisc Galton (1822-1911).

Singurul stat din timpurile moderne, care a legiferat condamnarea alienatilor, neputinciosilor, redusilor mintal si, in general, persoanelor care constituie o povara pentru societate, este Germania hitlerista. La 1 septembrie 1939 s-a publicat un decret al lui Hitler – care a ramas ascuns -, prin care se dadea dreptul la eliberarea societatii de cei incapabili de munca si bolnavi. Probabil, in aceasta privinta au avut in vedere atat motive teoretice, dar mai mult, motive practice. Data aprobarii acestui decret -doua zile inainte de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial -justifica pe deplin aceasta hotarare; Hitler, pregatindu-se pentru razboi a avut grija sa faca o purificare a societatii nemtesti de elementele pe care le considera pasive pentru razboi. Au fost ucisi, prin aplicarea eutanasiei active, mii de sugari, nou-nascuti si copii care sufereau de invaliditate, precum si 70-80 de mii de majori alienati mintal. Aplicarea eutanasiei active de catre Hitler s-a facut prin otravire cu pantopon.

De mentionat este ca orice act de a atenta la viata celuilalt constituie o crima, iar in cazul nostru este o ucidere.

Diferenta de baza dintre eutanasie si sinucidere consta in faptul ca eutanasia este mai mult “obiectiv” fondata decat sinuciderea. Sinu¬ciderile sunt “rezultatele slabiciunii caracterului individului pentru aco¬modarea lui in grelele situatii si lipsurilor vietii”, iar aceasta nu este un mod de rezolvare a problemelor personale ale celor care se sinucid. Fata de societate, “sinuciderea este o crima, deoarece cel sinucis se rupe violent de familie, de societatea sa, de stat si de biserica fata de care, daca ar fi ramas in viata, era obligat sa devina util”.

Eutanasia  pura, in sens restrans si in sens larg

Toate cazurile aplicarii eutanasiei pot fi incadrate in trei grupe :
1). Eutanasia pura, prin care se intelege transpunerea in stare de insensibilitate a unui individ, aflat in fata mortii, administrandu-i nar¬cotice, substante soporifice si altele fara intentia uciderii nemijlocite, dar cu probabilitate destul de accentuata sa produca efect mortal. In cazuri de acestea ar fi vorba mai mult de o usurare pentru clipa mortii sigure.
2). Eutanasia in sens restrans, prin care se intelege administrarea unei substante provocatoare de moarte celor grav bolnavi si anume la cerere proprie. Aici ar fi vorba de un ajutor dat pentru a putea muri mai repede.
3). Eutanasia in sens larg, prin care se intelege inlaturarea in forma nedureroasa a acelora pentru care viata proprie n-ar mai avea nici un sens si valoare si care, in plus, ar fi numai o sarcina pentru cei din jurul lor, de pilda, alienatii, cretinii, schiopii suta la suta si cei care prezinta o primejdie pentru vigoarea unui neam.

Eutanasia se distinge in : eutanasia activa sau directa si eutanasia pasiva sau indirecta.
Prin notiunea de eutanasie activa intelegem interventia activa in procesul mortii cu intentia sa provocam mai repede moartea muribun¬dului, adica celui suferind grav, care cu absoluta convingere a intrat in procesul mortii, fara cea mai mica perspectiva de insanatosire. Deci este vorba de o moarte timpurie, acceptata de buna voie de catre om, care se afla in procesul mortii, cu ajutorul cunostintelor si metodelor medicale.

Prin eutanasia pasiva intelegem intreruperea de buna voie sau nefolosirea unei actiuni terapeutice, a carei aplicare ar avea ca urmare prelungirea vietii bolnavului, care este irevocabil condamnat. Prin in¬treruperea sau nepracticarea unei actiuni terapeutice, in aceste cazuri, boala fatala este lasata sa avanseze, fara sa i se aplice vreun im¬pediment.

Sustinatorii eutanasiei

Eutuanasia a gasit multi sustinatori care, asa cum observa Sicard, sunt, probabil, ideologi sau utopisti. Dintre medici, putini la numar se declara in favoarea eutanasiei. Totusi trebuie sa deosebim doua grupe intre cei care impartasesc moartea usoara :

a) Unii prezinta moartea usoara acelor oameni pentru care viata este un chin si o greutate si care din acest motiv sunt primii care practica sinuciderea ; deoarece nu este usor sa acceptam ca un bolnav cand nu este in totalitate neputincios, incredinteaza altora grija ter¬minarii vietii sale, cand poate singur sa o faca.

b) A doua grupa, care infrunta aceasta problema, declara ca agonia mortii este o suferinta groaznica si ca este drept sa o stingem la toti care sunt recunoscuti ca bolnavi nevindecabili. Doua sunt argumentele de baza care iau apararea eutanasiei : a) -mila pentru cei muribunzi, care au chinuri trupesti si in generalcelor care sunt bolnavi nevindecabil ; b) -”dreptul fiecaruia sa-si puna capat vietii si sa ceara sfarsirea ei”.

In ceea ce priveste primul argument acceptam ca “aceasta stare jalnica, de multe ori mai groaznica celei prezentate a celui care se indreapta spre o moarte sigura si fara aparenta salvarii, naste de multe ori in bolnav repulsie fata de viata si, probabil, dorinta de a-si pune capat zilelor, iar celor din familia lui si din cadrul medical se naste si creste foarte repede mila pentru ingrozitoarea situatie”. De aceea, scopul eutanatistilor “ar fi numai inlaturarea vietii fara sens si a chinurilor mortii, inlesnind o moarte linistita cu aparenta de binefacere… avand un continut nobil exprimat prin termenul umanitate. Eutanasia fiind o forma de exprimare a milei si iubirii crestine fata de aproapele suferind, deci o argumentare de cel mai inalt grad moral”.

Caracteristica in cazul nostru, este declaratia posesorilor Premiului Nobel : Jacques Monod, Linus Pauling, George Thomson, din anul 1974 care s-au adaugat eutanasiei. Intre altele, in declaratia lor mentioneaza :
“… Apelam la opinia publica luminata sa depaseasca tabu-urile tradi¬tionale si sa adopte o atitudine de simpatie fata de suferinta inutila din ceasurile mortii.
Nu acceptam teoriile care sustin ca durerea omeneasca este inevitabila si nimic nu poate fi pentru imbunatatirea soartei omenesti.
Insistam ca este imoral sa rabdam, sa acceptam sau sa-i impunem bolnavului sa suporte durerea.
Credem in valoarea demnitatii individului. Aceasta inseamna ca, comportamentul sau trebuie sa fie respectat si ca individul trebuie sa se gandeasca la soarta sa. Nici o etica nu poate interzice, in mod cate¬goric, individului sa puna capat vietii sale, daca boala de care sufera nu e posibil sa se vindece cu metodele terapeutice cunoscute.”

Eutanasia inseamna “moarte buna”. Si poate fi determinata ca “o metoda sau o fapta cu care se pune capat suferintei prin moarte sau se provoaca moarte fara dureri”. Cu alte cuvinte, inseamna moarte “dulce” si “usoara” pentru cei care sufera de o boala nevindecabila sau au boli organice iremediabile.
Este dur, barbarie sa fie lasata o persoana in viata, impotriva vointei sale, tagaduindu-i atat de mult dorita eliberare, cand viata sa a pierdut orice demnitate, frumusete, sens si orice perspectiva. Suferinta fara motiv este un rau, pentru care noi suntem datori sa o scoatem din societatea civilizata”.
Dar nu e solutia indicata moartea bolnavului. Astazi, stiinta a descoperit multe medicamente contra durerilor, calmandu-l pe cel suferind, de multe ori scapandu-l de ele. Bineinteles, nu s-a gasit inca cel mai potrivit medicament indicat pentru dureri, astfel lasand o posibilitate de ridicare a chestiunii eutanasiei.

In lupta pentru legalizarea eutanasiei, documentul intitulat « Dorinta de Viata » (Living Wills) a jucat un rol esential. In anul 1967 Luis Kutner este cel care formuleaza primul document « Dorinta de Viata » pentru ,,Societatea Eutanasica” din America (astazi numita ,,Alegerea de a Muri”), in scopul de a se recunoaste public si legaliza eutanasia.
Primul proiect de lege privind “Dorinta de Viata” fost introdus in statul Florida in 1975. Autorul acestui proiect afirma ca, 90 % din retardatii si bolnavii mental din Florida ar capata permisiunea de a muri, iar statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociatia pentru persoane retardate si alte grupari ce apara drepturile bolnavilor mental au luptat si ai au impiedicat aprobarea documentului in acel moment.
Insa, la numai cativa ani, legea a fost promulgata, si mai mult, presedintele SUA, de atunci, Bill Clinton si sotia lui au participat la campania in favoarea eutanasiei, subliniind ca prin aceasta puteau fi controlate costurile ingrijirii medicale. Intr-un interviu cu Tom Brokaw de la NBC, presedintele Clinton a afirmat ca semnarea “Dorintelor de Viata” este ,,o cale sa starpim pe unii dintre ei”, fapt ce a starnit un val de nemultumiri din partea taberei adverse.

Concluzie

Pentru a concluziona, putem spune ca reactiile si atitudinile cu privire la eutanasie, fac din aceasta un subiect controversat in lumea larga. Conform religiei, eutanasia contravine poruncii « Sa nu ucizi! » , iar medicii o vad ca curmare a unei suferinte, care ar duce la moarte inevitabil.
Parerea poate fi subiectiva in cele mai multe cazuri, in functie de persoana si de cazul in care, putem vedea in eutanasie o varianta pentru nevoile celui in cauza.

Autor: Menssana, editor www.adeptiisatanei.com

In continuare, vom trece in revista, pe o parte din cei care au detinut titlul de “Vicar al lui Hristos” ( echivalentul latin al cuvantului grecesc “anti” e “vicarius”, de unde si provine denumirea de vicar ).
A existat un Papa, care a fost complet nebun. In 896, Stephen al VII-lea, a pus in scena procesul rivalului sau, papa Formous, care era mort de 9 luni, in acel moment. Cadavrul lui Formosus a fost scos din mormant si asezat pe un jilt, in sala de judecata.
Consiliul de judecata a preferat sa taca, cata vreme papa Stephen, a gesticulat si urlat, in directia cadavrului.
Crima de care era acuzat Formosus, consta in incoronarea unuia dintre mostenitorii ilegitimi a lui Charlemagne, in defavoarea unuia dintre candidatii lui Stephen. Dupa proces, corpul a fost dezbracat, i-au fost taiate degetele, tarat prin palat si aruncat de la balcon, in bratele gloatei, care l-a aruncat in Tibru. A fost salvat, in cele din urma, de cei care il simpatizau, care l-au ingropat. Stephen a fost strangulat, cativa ani mai tarziu.

In 946, Papa Benedict al V-lea, a violat o fetita si a fugit la Constantinopol, luand cu el visteria papala.
A revenit la Vatican, deabia atunci cand a ramas fara bani. Pontiful a fost, in cele din urma, ucis de un sot gelos. Cadavrul sau, care numara peste o suta de lovituri de pumnal, a fost tarat de multime pe strazi, in cele din urma, fiind aruncat intr-o latrina.

In octombrie 1032 mitra papala a fost cumparata pentru Benedict al IX-lea, care la aceea vreme, avea 11 ani. Conform cronicilor, la varsta de 14 ani, isi intrecuse predecesorii in vicii, din aceasta cauza, fiind nevoit sa fuga din Roma, in mod frecvent.

Gregory al VII-lea afost un maestru falsificator, reusind sa intreaca chiar si faimoasa frauda, “Donatia lui Constantin”, documentul care a creeat statul papal. Gregory conducea o scoala de falsificatori, care produceau, fara oprire, documente ce purtau sigiliile papale de aprobare. Aceste documente au fost sistematizate, pe la mijlocul anilor 1100, la Bologna de catre Gratian, un calugar benedict.
El si-a numit opera Decretul sau Codul Legilor Canonice. Pe langa documentele lui Benedict, codul mai continea documente falsificate de Gratian, plus documentele fictionale ale altor autori.
Gregory a formalizat si doctrina celibatului, pentru a impiedica Biserica, sa mai acorde bastarzilor preotilor si episcopilor, portiuni din pamanturile sale. Conform istoricului catolic Peter de Rosa, in cartea sa “Vicarii lui Hristos” :
“ Pontifii aveau concubine cu varste variate, cele mai tinere aveau 14 ani. Ei se faceau vinovati de incest, perversitati sexuale, aveau copii fara numar si de regula, erau ucisi in timp ce savarseau adulterul.Dupa cum zice si o veche zicala catolica, de ce sa fii mai sfant decat Papa? ”

O alta figura interesanta a fost Alexander al VI-lea ( cunoscut si ca Rodrigo Borgia ). A domnit intre anii 1429-1503. A comis prima crima la varsta de 12 ani. In cartea sa “The Decline and Fall”, Gibbon vorbeste despre Alexander, ca si cum ar fi un nou Tiberius al Romei.
Asemenea predecesorului sau, Innocent al VIII-lea, Alexander a avut multi copii, pe care i-a botezat personal si le-a oficializat nuntile la Vatican. Dintre acestia, 10 au fost bastarzi (printre care si notoriosii, Cesare si Lucrezia ), a caror mama a fost concubina sa preferata, Vanozza Catanei.
Atunci cand aceasta a murit, a fost inlocuita cu Giulia Farnese ( avea 14 ani ), care a obtinut pe aceasta cale, postul de cardinal pentru fratele ei, care mai tarziu, a devenit Papa Paul al III-lea.

Alexander a fost urmat de catre Julius al II-lea, care a cumparat mitra papala, cu ajutorul averii personale.Nici macar nu incerca sa treaca drept un crestin. Fiind un afemeiat notoriu, a avut si el multi bastarzi.In final, a fost afectat atat de tare de sifilis, incat nu mai putea sa isi expuna nici macar piciorul, pentru a- i fi sarutat.

Sub conducerea lui Leo al X-lea, cel care a blestemat si a excomunicat pe Martin Luther, au fost creeate preturi specifice, fiecarui tip de pacat. Astfel daca un diacon era acuzat de crima, putea fi achitat, daca achita 20 de coroane. Odata achitat de Papa, nu mai putea fi acuzat de catre autoritatile civile. Cu doua sute de ani in urma, John al XXII-lea, facuse cam acelasi lucru, fixand preturi pentru alt gen de pacate, incepand cu incestul si terminand cu sodomia.In timpul pontificatului Papei Innocent al VIII-lea, acesta acorda, contra cost, o dispensa pe o perioada de 20 de ani .Aceasta dispensa permitea celui care o achizitiona, sa sa savureze pe durata posturilor, mancarurile interzise.Leo al X-lea l-a imputernicit pe calugarul dominican Tetzel, sa vanda dispense papale ce permiteau eliberarea din purgatoriu.
Papa Sixtus al IV-lea taxa bordelele romane.Conform istoricului Will Durant, in 1490 erau in jur de 6800 de prostituate, in Roma. Pius al II-lea a declarat Roma, drept un oras al bastarzilor.

Lipsa de morala si etica a diversilor pontifi a constituit subiectul multor carti, nu e de mirare ca Biserica pare a fi damnata, inca de la inceput. Dupa ce a demolat Templul lui Apolo si Stadionul lui Caligula, Constantin a folosit pietrele si marmura lor, pentru a inalta bazilica Sf. Petru. Alegerea materialelor de constructie ar putea explica observatia facuta de Martin Luther in Roma, secole mai tarziu, “Daca exista iad, Roma e construita peste el. E un abis din care provin toate pacatele”.

Nu se poate trece cu vederea Inchizitia.
In “Istoria Inchizitiei”, Canon Llorente, care a fost Secretar al Inchizitiei din Madrid, 1790-792, estimeaza numarul de condamnati din Spania la peste 3 milioane, din care 300 de mii au fost arsi pe rug. Un istoric catolic comenteaza unul din evenimentele, ce au urmat lichidarii Inchizitiei spaniole :
“ Cand Napoleon a cucerit Spania in 1808, un ofiter polonez din armata sa, Col. Lemanouski, a raportat ca dominicanii (cei care conduceau Inchizitia) s-au baricadat in manastirea lor din Madrid. Cand trupele lui Lemanouski au intrat prin forta, inchizitorii au negat existenta camerelor de tortura. In urma unei investigatii, camerele de tortura au fost gasite in subteran. Erau pline de prizonieri, goi si majoritatea, nebuni. Desi trupele franceze erau obisnuite cu prezenta sangelui si a cruzimii, nu au putut rezista privelistii. Au evacuat manastirea, dupa care folosind praful de pusca, au aruncat-o in aer ”.
Roma se imbatase, din nou, cu sangele martirilor.

In noiembrie 2000, pe prima pagina a ziarelor italiene, scria “Diavolul invinge Papa!”. Il Mesaggero vorbeste de confruntarea dintre Papa si o tanara, care in timpul unei audiente la Vatican, a insultat pontiful, cu o voce cavernoasa. John Paul a incercat sa o exorcizeze, dar incercarile sale au esuat.
Prezenta Diavolului la Vatican, nu e o surpriza pentru Luigi Marinelli. Cartea sa “Gone with the wind at the Vatican” dezvaluie activitatile prelatilor, cum ar fi spalarea banilor, abuzuri sexuale si chiar ritualuri satanice, efectuate in interiorul zidurilor Sfantului Scaun. Comentariile lui Marinelli sunt asemanatoare cu cele ale raposatului Malachi Martin, fost iezuit si exorcist, a carui carte din 1990 “The keys of this blood”, e sursa acestui citat :
“Foarte inspaimantator pentru John Paul, se confrunta cu prezenta de neinlaturat, a unei puteri maligne, in propriul sau Vatican”. Era ceea ce membrii mai vechi ai Bisericii, numeau superforta. Zvonuri, greu de verificat, leagau aparitia ei de domnia lui Paul al VI-lea, din 1963. Intradevar, Paul a zis ceva despre “ fumul Satanei care a patruns in sanctuar ”, o referire oblica la ceremoniile satanice din Vatican.

Pe de alta parte, se pare ca microbul sexualitatii, face ravagii printre preotimea de la Roma. Numai in 1990, Biserica a trebuit sa plateasca peste 1 miliard de dolari, victimelor abuzurilor sexuale. Iar filiala americana oferea si o metoda de tratament pentru cei acuzati.
Jay Mullin a fost acuzat de molestarea unui baietel.
Cardinalul Bernard Law l-a trimis pentru evaluare psihiatrica la institutul St. Luke. Acest institut din Washington, apare la data de 24 februarie 2002, intr-un articol din ziarul Boston Globe:
“ Mullin a fost dus la o clinica din afara Washington-ului. In aceasta clinica, ce apartinea Bisericii, a fost gasita o cantitate mare pornografie infantila, incepand cu imagini soft si terminand cu cele hardcore si BDSM, toate avand ca protagonisti baieti si fete ”.

Autor: Menssana, Editor www.adeptiisatanei.com

Sufletul exista? S-au facut studii profunde stabilindu-se fara echivoc ca imediat dupa moarte omul pierde, indiferent de greutatea avuta, aceleasi 18 grame. S-a scazut pana si greutatea aerului expirat pentru ultima oara din plamani, dar tot lipsesc 18 grame.

Problema insa se complica daca privim problema in extenso. S-au facut programe care au reusit cantarirea – se poate spune extrem de exacta – a fatului imediat inainte de nastere. S-a adaugat greutatea aerului inhalat de plamani si… au aparut – din senin!
Gandirea religioasa (in general) pe care multi o bagatelizeaza sau o neaga spune ca sufletul care paraseste corpul la moartea fizica a acestuia nu este egal cu cel pe care il primim la nastere.

EGIPTENII SI TEORIILE LOR

Interesanta este perceptia asupra sufletului oglindita in Cartea Mortilor, carte scrisa acum 1500 de ani inainte de Hristos. Egiptenii spun ca dupa moarte sufletul omului se desprinde de trup si este atras de lumina solara. Are loc o contopire cu lumina, process absolut necesar pentru a invinge pericolele ce vor fi intalnite in Imparatia Mortilor. Identificarea cu Lumina este absolute necesara deoarece este singura cale de a invinge tenebrele. Toti cei aflati in starea de moarte aparenta sustin ca au vazut o lumina o lumina puternica. Am mentionat aici “moarte aparenta”, deoarece evit sa folosesc termenul de “moarte clinica” ce inseamna “pe bune”… Insa, nu-i asa.

Niciun popor nu a fost preocupat de moarte si de ceea ce se intampla dupa ce mori precum egiptenii. Toate religiile nu au facut decat sa preia teoriile egiptene. S-ar parea ca nici nu au avut ce sa completeze. Doar personajele sunt schimbate. Cand e vorba despre moarte si ritualuri nu sunt contrazisi. Crestinii, iudeii, mithraistii nu acorda asistenta teologica unui sinucigas. Toti au preluat asta de la egipteni.

Toti cei care s-au aflat in situatia de moarte aparenta spun ca erau atrasi de lumina. Nu cred ca atunci cand se puneau bazele gandirii religioase, oamenii stiau ca lumina avea o dubla componenta (unda si materie). Cu toate acestea, ceea ce numim suflet, exista. Unii iar spune corp astral. Problema e ca alchimistii au vorbit intotdeauna despre ectoplasma. In spiritism termenul e arhi-cunoscut. Totul era luat in ras pana cand, anul trecut, stiinta a dovedit existenta ectoplasmei.

Spiritul e spirit, sufletul e suflet. Spiritul este unul si continuu in toata lumea vie, in sensul in care procesul gandirii este si el la fel; a gandi se identifica cu gandurile, care sunt parti ale acestui process. Cu sufletul este mai complicat. El este principiul vital, eutelehia primara a unui organism, adica forma inerenta a unui organism destinata lui, directia necesara pentru dezvoltarea sa.

Autor: Eudemonistul